Jurnal de sarcină la treia: Saptămâna 39

Ruxandra Mateescu
jurnal de sarcina la a treia

Jurnal de sarcină la treia: „A fost cea mai intensă, cea mai intimă experiență pe care am trăit-o vreodată. Nu ca mamă, nu ca femeie. Ca om.”

Ne place să tragem concluzii, să închidem cercuri, să ne uităm în urmă şi să analizăm „cum a fost”. Toată treaba asta ne da iluzia că deținem, măcar într-o mică măsură, controlul. Poate că nu am avut mare lucru de făcut pe parcursul drumului, poate că nu a depins de noi să ajungem aici dar data viitoare, da! Vezi bine, avem concluziile, am tras învățămintele. „Data viitoare” vom știi limpede ce avem de făcut, de simțit, de sperat. Avem chiar și o vorbă pentru asta: „după război, mulți viteji se arată”.

E ultima mea săptămână de sarcină. Mă uit în urmă. Vreau să trag concluzii. Vreau să pun o etichetă: greu, ușor, frumos, cu teamă. Orice, numai să îmi dea iluzia că am avut și eu ceva de spus în toate cele nouă luni. Nu găsesc nimic potrivit. Poate în timp. Vreau să vină timpul ăla, în care să îmi fie totul limpede.

Nici o sarcină nu seamănă cu cealaltă. Fiecare este diferită. Am încercat să aplic acum ceea ce știam de dățile trecute. Nimic nu s-a potrivit. Știu numai că a fost cea mai intensă, cea mai intimă experiență pe care am trăit-o vreodată. Nu că mamă, nu ca femeie. Ca om. Pentru că niciodată nu m-am simțit mai vulnerabilă, mai pe marginea prăpastiei, mai între două lumi, a speranței și disperării, că acum. Mi-am pus toată, dar toată viața în mâna cuiva de sus despre care știu că deține controlul mai mult decât mine și asta a fost. Am închis ochii și am încercat să respir.

Nu, nu sunt ok. Sunt epuizată. De gânduri, de calcule, de temeri, de speranţe, de încredere nebună atunci când nu mai aveam putere să cred, de atacuri de panică şi chiar de autoanaliza asta în scris, care m-a ajutat, totuşi, să nu îmi pierd minţile. M-am simţit vinovată pentru fiecare în parte şi mi-am spus deseori că bebeluşa nu merită atâta teamă în jurul său. Să „gândesc pozitiv”, să „am curaj şi credinţa.” Nu. Sunt epuizată şi abia acum am înţeles că asta este „my best.” Atât am putu fi în condiţiile date. Asta sunt: o mamă a unui copil cu nevoi speciale, o femeie care trăieşte în mijlocul altor mame de copii cu nevoi speciale. Mă voi teme o viaţă, pentru că ştiu multe. Sunt lucruri pe care nu le poţi schimba sau uita. Noi, părinţii copiilor ăştia suntem mereu în faţa unei uşi: nu ştim niciodată ce e în spatele ei. Poate fi bine, dar, spre deosebire de mulţi alţii, ştim că poate fi şi rău. Nu ne convine că ştim, am vrea să fim idealişti şi optimişti, dar nu putem. Singura măsură de curaj care ni se cere e să deschidem uşa aia şi să trecem. Dacă se poate. Dacă nu, asta e, ăştia suntem. Mai încercăm. „With a little help from my friends”, vorba cântecului.

La data la care am stabilit termenul probabil al nașterii, fix cu doi ani în urmă, am ajuns la Urgențe. Pierdeam o sarcină, a doua. Sarcina care s-a dovedit a mă ține ochi în ochi cu un diagnostic luni la rând: mola hidatiformă. O tumoare benignă dar care putea evolua într-o formă rară de cancer. Nu a evoluat. Dar m-a schimbat mult. La fel ca şi naşterea Degeţicăi. E clar, sunt o încăpăţânată notorie şi am nevoie de mersul pe sârmă ca să realizez că merit să îmi placă de mine, că sunt valoroasă şi să mă bucur de cele mai mici lucruri. Şi iată, din nou, o concluzie de calendar de perete. Am nevoie de ea.

Vreau să nasc la data stabilită. Dată cu sarcina molară. Vreau să închid un ciclu, să pun stop unei etape. Așa, voi avea iluzia că dețin controlul. Nu mă învăț minte niciodată…

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa