Episodul 1: Cum te cheamă şi cu ce te îmbraci?

TOTUL DESPRE MAME

Am devenit mamă la 23 de ani şi mi-era foarte clar ce am de făcut: trebuia să fiu sora mai mare, partenerul de joacă al copilului meu. Ce putea să fie aşa de complicat? Jumătate din existenţa mea fusesem copil, ştiam foarte bine cum stau lucrurile. Nu aveam cum să fiu depăşită e tot ce urma să mi se întâmple. Numai că…

 

Să facem prezentările:

– Victor, cum te cheamă pe tine?
– Titoc.
– Şi câţi ani ai?
– Touă.
– Şi cum eşti tu?

Să fac o paranteză: de obicei după ce îi ceream să-şi spună vârsta şi îl întrebam cum e el, răspundea „mică”. N-a învăţat care e treaba cu genurile. În schimb, acum… După un sejur la bunica maternă într-un orăşel de provincie, timp în care fost copil de trupă în gaşca vărului meu adolescent şi rebel, uitaţi ce răspuns a dat:

– Echer.

Poftim? Victor pronuntă numai ultima jumătate a cuvintelor. Vă gândiţi şi voi la acelaşi lucru când auziţi „echer”?

Da, copilul meu e şmecher. Peste câteva ore mi-a şi arătat cum şi cât de şmecher e scuipând sâmburii de cireşe cu boltă la o distanţă considerabilă…

– Iote, ami, echer! şi scuipa entuziast.

 

Am vrut să mergem în parc ieri după-amiază. L-am întrebat pe el în ce vrea să se îmbrace:

– Tou necu, noni oşu, tete oşu. (Tricou negru, pantaloni roşii, şosete roşii)

După ce l-am ajutat să-şi pună hainele pe el, am tras şi eu nişte blugi pe mine.

 

Victor îşi alege singur hainele când ieşim. Îl las în pace, intervin doar dacă vrea să-şi pună chiloţii peste pantaloni sau dacă îşi pune geacă pe caniculă. În rest, îi accept nebuniile vestimentare. Asta mi se trage din experienţa cu maică-mea care nici acum nu e acord cu hainele mele. Întotdeauna găseşte ceva care să nu-i convină: ba nu-i place modelul, ba nu-i place imprimeul, ba nu-i place lungimea şi, oricum, dacă îi convin toate astea, sigur nu-i place materialul sau cusătura. N-a existat măcar o ieşire a mea pe uşă la care maică-mea să nu mă întrebe: „Aşa te duci? Tu nu vezi cum e aia sau aia sau aia?”

Dar acum e invers. Lui Victor i s-a pus pata pe blugii mei (aveau ţesătura tocită din loc în loc, aşa e modelul).

– Nu, ami, nonii buba! (Mami, pantalonii au buba)
– Nu, mami, nu au buba, aşa sunt ei!
– Nu, ioti buba! Poi, atu nonii. (Nu, uite buba. Înapoi, alţi pantaloni.)

Eram deja în curte, nu-mi ardea să mă întorc şi, în plus, mă simţeam prea bine în pantalonii ăştia buboşi.

– Mami, merg aşa şi mă schimb când venim din parc.
– Nu, nu pac. Nu aşa. Poi! (Nu, nu în parc. Nu aşa. Înapoi) şi a început să plângă cu lacrimi de crocodil.

Bine, mă, Victore, nu te-oi vedea eu peste 15 ani cu blugii rupţi, că la fel o să-ţi fac şi eu, mi-am zis în timp ce mă duceam să-mi pun atu nonii.

 

Săptămâna viitoare vă povestesc despre aventurile lui Victor cu melcii veninoşi.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa