Episodul 11: Cataclism în supermarket

jurnal-vacanta-totul-despre-mame

De vreo două săptămâni, Victor a început să fie mai mârăit. Nu îi convine nimic, plânge, se zbate… Inițial, am pus asta pe seama lipsei tatălui. (Pentru cine încă nu și-a dat seama, suntem despărțiți, iar copilul stă numai în weekenduri cu tatăl lui.)

Am încercat să fiu înțelegătoare cu el, să îl pun să vorbească mai mult cu el la telefon. Ba chiar, în câteva seri l-am rugat să vină să stea cu noi. La Victor nu am văzut nicio schimbare. Ba mi s-a părut și mai tensionat.

Într-una din zile, înainte să mergem la grădiniță, i-a sărit din nou muștarul și a început să urle, să se tăvălească pe jos și să se dea cu capul de podea. Am încercat eu să-l calmez, dar fără succes. Am încercat să-i propun măcar să plângă la mine în brațe… În zadar.

Am avut și eu unul din momentele alea în care îmi venea să mă pun în fund și să încep să țip. Trebuia să ajung să-l las la grădiniță și să fug la birou unde aveam o ședință importantă. Dar la cum era el, n-aveam nicio șansă. Am zis să încep prin a mă calma eu. Cât de rău avea să fie dacă nu ajungeam la timp? Murea cineva? Nu murea nimeni. Așa că l-am lăsat pe Victor să urle și m-am retras în bucătărie cu ușa închisă până când au încetat țipetele. Vreo 10 minute adică.

După asta, a fost atât de cooperant și atât de bun că parcă nu-mi venea să cred că e același copil.

A doua zi, în schimb, am trecut pe la supermarket când ne întorceam de la grădiniță. Am luat câte ceva, printre care și niște ciuperci. Dacă aș fi știut eu că ciupercile alea vor fi pietricica de la care se prăvălesc munții…

– Nu lau iei tu popelci! (Nu vreau să iei tu ciuperci!)

Și de aici a început nebunia care a ținut până la ieșirea din magazin.

Am mers imediat spre casele de marcat. Cozi mari la toate. Aș fi renunțat la cumpărături, dar asta însemna să renunț la popelci și să-i fac pe plac. Se crea un precedent. Am lăsat totul așa cum era și, cu copilul urlând și împingând înapoi de căruț, m-am așezat la coadă.

Toată lumea se uita la mine de parcă aș fi fost verde, aș fi avut trei metri și aș fi avut în mâna cheile de la OZN. O doamnă casieriță de la ultima casă (eu mă așezasem la prima) mă strigă să mă duc în față, dar la casa aia. Mare greșeală! Nici măcar n-apucasem să mă clintesc din loc că vreo patru-cinci persoane de la coadă s-au revoltat. Adică ce? Ei erau mai proști? Ce? Dacă vine una cu copilul urlând trebuie să intre în față? Ei vor egalitate!

Am rămas acolo și încercam să vorbesc frumos cu copilul, deși simțeam toți ochii celor din jur în ceafă și auzeam în spate tot felul de scenarii cu ce i-ar fi făcut ei copilului dacă erau în locul meu. Au fost 12 minute infernale, copilul nu s-a potolit deloc și oamenii ne priveau oripilați. Pe mine mă oripilau comentariile lor.

Când am ajuns la casă, în timp ce mă pregăteam să plătesc cu copilul urlând și trăgând de mine, am fost atacată de o gașcă de femei:

– A dracu’ dacă i-ai face ceva să tacă! Dă-i două palme, dă-l în pizda mă-sii de copil! Ai speriat un magazin întreg!

Nu-mi mai amintesc cum am reușit să ies din magazin, cum am ajuns la mașină, cum am pus copilul în scaun, dar știu că mi-am dat seama aproape de casă că plângeam și conduceam. Din spate se auzea Victor, vesel:

– Pap popelci tatasă! Tace mami meu popelci, pap eu, male tac! (Pap ciuperci acasă! Face mami a mea ciuperci, mă fac mare!)

Oare ce se întâmplă atunci când Victor se întâlnește cu o găină? Aflăm în episodul viitor.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație