Episodul 110: E nevoie de un sat, dar nu lăsa numai satul

jurnal-vacanta-totul-despre-mame

Văd din ce în ce mai mulți părinți relaxați în jurul meu. Nu zice nimeni să fii un stresat, un crispat și să stai numai cu gura și cu ochii pe copil, dar, te rog, nu te relaxa până la uitare!

Nu zic că nu îmi plac copiii și nu îmi place să mă joc cu ei sau să-i ajut, dar am obosit să ajut copii ai căror părinți vorbesc la telefon și trag din țigară în marginea parcului. Mi s-a întâmplat chiar să fiu privită urât când, unul dintre copiii cu care se juca Victor i-a spus mamei, atunci când aceasta a binevoit să vină lângă noi, că ceilalți copii i-au dat cu nisip în ochi. Copilul plânsese, maică-sa nu știu unde era. L-am ajutat să se spele pe față, i-am dat un șervețel, l-am șters și m-am uitat să văd dacă mai are nisip pe față. Era în regulă. În schimb, când a venit mama lui și copilul i s-a plâns, femeia l-a smucit și l-a luat de acolo, uitându-se urât la mine și zicându-i copilului:

– Hai, mamă, să mergem de aici! Nu vezi că n-ai cu cine să stai!

Altădată, am scos o banană pentru Victor și o fetiță de pe lângă noi a venit să mă întrebe dacă mai am una, pentru că vrea și ea banană. N-am avut, Victor n-a vrut să-i dea din a lui, fetița a început să plângă. A apărut și mama ei, într-un final, supărată nevoie mare pentru că nu i-am dat și copilului ei o banană.

– Ce vrei, mamă, așa sunt oamenii! Lasă că îți eu și ție banană.

Dar povestea care mi-a umplut paharul s-a petrecut chiar weekendul trecut, la picnic, când colegul de joacă al lui Victor, cu care se cunoscuse chiar acolo, a început să plângă că vrea la mama lui. Noi ne cam pregăteam de plecare. Copilul a început s-o strige, dar nu-i răspundea nimeni, de nicăieri. L-am luat de mână, ne-am luat și noi bagajele și am plecat în căutare. Am mers în stânga, am mers în dreapta și mama lui nu era nicăieri. Am plecat de pe pajiște spre terasele din jur. Am căutat la prima și nu era. I-am găsit părinții, într-un final, mâncând liniștiți și fericiți, alături de prieteni și familie, la terasă.

Am dat să zâmbesc, dar mi-am reformatat fizionomia, era clar că intervenția mea îi deranja. Le-am lăsat copilul de 5 ani acolo și am plecat cu Victor spre casă, liniștită și relaxată că i-am găsit părinții bietului copil.

Eu știu că e nevoie de un sat ca să crești un copil, dar vă rog din suflet, nu lăsați numai satul să aibă grijă de el!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație