Episodul 112: Nu cred în fericirea de pe Facebook

jurnal-vacanta-totul-despre-mame

A fost o vreme în care eram foarte activă, dar și pasivă, ca să zic așa. Nu prea postam mai nimic, dar urmăream pe toată lumea. Știam tot despre toți. Tot ce aveau ei grijă să știu, mă rog.

Apoi a început perioada neagră din viața mea, cu separarea de tatăl lui Victor, cu greutățile unui trai la Capitală cu un salariu mic, cu provocarea de a găsi un loc decent de locuit pentru mine și pentru copil, și tot așa. A fost cumplit. Am avut momente în care am crezut că nu voi reuși să ne asigur un trai decent și va fi nevoie să plec din București și să mă retrag în satul natal, unde cea mai înaltă funcție pe care o puteam ocupa era de vânzătoare la consignația de pe strada principală.

Atunci m-am închis într-o carapace din care foarte greu am ieșit. Realizam că, în bătăliile vieții, oricât de mulți oameni ai în jurul tău, ești tot singur. Oamenii îți spun că te înțeleg, dar nu poți înțelege unele fapte decât atunci când treci prin ele. Am avut mulți prieteni care mi-au fost alături, care m-au vizitat, care m-au scos în oraș, dar nopțile? Ei bine, nopțile în care se lăsa liniștea și în care nu-mi puteam izgoni gândurile înfricoșătoare… Nopțile astea le-am trăit singură, fără să spun nimănui și fără să las urme. De câte ori nu m-am trezit dimineața cu o oră mai devreme ca să-mi pun comprese reci pe ochii umflați de plâns!

În perioada în care am locuit în carapace nu m-a interesat de nimeni și de nimic, numai de mine și de copilul meu.

Dar am depășit momentul și am spart capacea. Am ieșit din ea și m-am întors în universul virtual al Facebookului unde am găsit pe toată lumea fericită, trăind intens viața.

Oamenii își dau check-in prin fel și fel de locuri, pun poze cu ei mâncând tot felul de sofisticățenii, își fac selfie-uri care nu reușesc să capteze riduri sau acnee, pun fotografii în care copiii lor sunt clar ”mai cu moț” decât ai altora. Fiecare update e însoțit de un feeling care, de cele mai multe ori, e happy, perfect, great. Fiecare weekend sau concediu înseamnă zeci sau sute de poze din locul respectiv și n-aș avea nimic dacă toate astea nu s-ar întâmpla în timp real. Oamenii respiră, se hrănesc, trăiesc pe Facebook!

Pentru mine, să te bucuri de ceva, indiferent care ar fi acest ceva, înseamnă să fii acolo, să trăiești. Nu să trăiești din like-urile pe care ți le dau ceilalți după ce văd că tu ai fi trăit momentul. Tu n-ai trăit nimic! Ai fost prea ocupat să arăți că trăiești și ai ratat!

Mă scuzați, dar eu nu cred în fericirea asta etalată pe Facebook. Nu pot să cred că un om care e cu adevărat fericit, cu cineva sau undeva, simte nevoia să stea cu telefonul la piept și să-și updateze de 5-6-7-8-10 ori pe zi profilul de facebook.

Sau poate e vreo diferență între fericirea din lumea reală și cea din lumea virtuală. Oricum, în lumea virtuala, eu nu numai că nu sunt fericită, dar aproape că nici nu exist…

Despre fericirea copilăriei mele și fericirea  de fi mamă, am scris în ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”. Aceasta este disponibilă AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație