Episodul 117: Ce se întâmplă când copiii cresc

jurnal-vacanta-totul-despre-mame

Mă la uit la Victor în timp ce își repară singurul scaunul. Nu-i face mare lucru, îi bate un cui cu ciocanul de șnițele, dar eu stau cu gura căscată și mă întreb de unde a apărut băiatul ăsta în casa mea. Scaun aveam, cui aveam, ciocan de șnițele aveam, dar nu-l aveam pe băiatul ăsta care să le pună pe toate la un loc.

Are o privire încruntată, e în șort, la bustul gol, desculț și tocmai a terminat de bătut cuiul. Se ridică și se uită cu capul înclinat la treaba pe care tocmai a terminat-o. Mă fâstâcesc și plec de lângă el. Mă retrag în baie și mă așez pe gresie. E prea cald în casă zilele astea. Aerul condiționat nu bate până în baie și mie îmi vine să iau gresia în brațe. Îmi vine ideea unui duș rece.

Stau sub duș și mă gândesc la micul bărbat care meșterește dincolo de ușă. Știam că a crescut, știam că va crește, știam toate astea… Dar astăzi a fost atât de mare! Au trecut 5 ani și ceva de când intram în fosta casă cu el în brațe. Nici nu știam unde să-l așez. Casa mi se părea atât de ciudată. Nu mai văzusem niciodată un bebeluș atât de mic în peisajul ei și, deși aveam totul pregătit pentru venirea lui, încă nu realizam unde ar trebui să-l pun, drept pentru care am stat cu el în brațe mai tot timpul în primele zile.

Acum nu numai că își găsește singur locul în casă, dar mai și repară. Nu pot să mi-l scot din cap aplecat deasupra scaunului cu ciocanul de șnițele în mână. Când am trecut de la primele zile la ceea ce e acum, deși îmi amintesc tot traseul, tot nu pot să înțeleg mai bine.

Ies din duș și mă opresc în fața oglinzii. Am părul prins la spate, sunt nepensată și mă uit mai bine la fața mea. Am nevoie de o cremă pentru ten. Parcă niciuna nu mă mai mulțumește de un an încoace. Poate ar trebui să-mi aplic niște măști sau să merg la cosmetică. Sau poate ar trebui să fiu mai atentă la alimentație. Zic eu că a crescut Victor, dar nici eu nu mai sunt cum eram. Nici eu nu mai sunt cea de acum 5 ani.

Zicem că ne cresc copiii, dar nu ne uităm la noi. Sau poate chiar asta e – ajungem în punctul în care nu remarcăm decât că ne cresc urmașii, dar nu ne vedem pe noi cum îmbătrânim.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație