Episodul 119: Singurătatea unei mame singure

jurnal-vacanta-totul-despre-mame

Sunt câțiva ani de când sunt singură. Am un copil, am prieteni, am rude, dar în acasă sunt singurul adult și, da, mă simt singură pe câmpul de bătălie. Îl am pe Victor aproape mereu cu mine (acum e la bunici), dar până urmă totul atârnă pe umerii mei. În anii aștia, de când am început să trăiesc așa, am învățat să fac multe, am învățat să mă bucur de noua situație și, într-un fel, să-mi savurez libertatea care mi-a lipsit atât de mult în timpul căsniciei cu tatăl lui Victor. A fost o ușurare pentru mine să plec din casa aia. Brusc, parcă și aerul respirat era altfel, totul era altfel și, deși mă înfiora un viitor în care să fiu singură cu un copil, aveam în suflet un fel de bucurie ciudată pe care nici acum nu pot s-o descriu prea bine.

După multe nopți albe în care am trecut prin toate stările: de la vinovăție, că i-am distrus copilului șansa unui viitor într-o familie, până la spaima că nu voi putea face unui trai în Capitală, cu un copil mic și va fi nevoie să mă retrag la țară, în satul din care toată viața mi-am dorit să scap.

Am realizat atunci că singura mea variantă e să fiu puternică și să lupt pentru noi. Am început ușor, ușor să îmi asum singurătatea și am ajuns să nu-mi mai fie frică. Am trecut prin tot felul de situații care, pănă acum, mi s-ar fi părut inumane, și am dobândit și un fel de rezistență la probleme. Am ajuns să reduc totul la esențial și să pot să înfrunt mai bine tot ce-mi iese în cale.

Am observat, de-a lungul timpului, că lucrurile se rezolvă, indiferent de cantitatea de stres pe care o investești în ele. Așa că, din moment ce există o rezolvare, n-are sens să-mi bat capul sau să mă plâng că, vai, de ce mi se întâmplă tocmai mie. Sigur, îmi mai pun întrebarea asta, aș fi ipocrită să spun că nu, dar mă liniștesc cu gândul că în viața fiecărei persoane există probleme și nu, nu sunt eu mai ”specială”. Toți suntem la fel.

Dar astea sunt concluziile la care am ajuns după nopți și nopți de zbatere, de nesomn, de vise ciudate.

M-am descurcat de minune până acum și chiar ajunsesem să nu mai văd rostul unei vieți în doi. Poate din punct de vedere logistic să fie mai simplu, dar altfel… nu prea mai înțelegeam. Nu m-am gândit niciodată la viitor, până aseară când, nu știu din ce cauze, m-am trezit cu o durere de cap care aproape mă paralizase. Am luat ultima pastilă pe care o aveam în casă și am așteptat să mă lase. Eram singură în casă și nu mă mai puteam mișca din pat. Era aproape de ora 11 și durerea mea de cap nu numai că nu trecuse, dar era atât de puternică încât nici nu mă lăsa să închid ochii. Am încercat să mă ridic din pat să mai caut ceva în mica punguță în care mai ține de-ale farmaciei și abia am reușit. În afară o sticlă cu nurofen pentru copii care trebuia aruncată, câteva cutii de plasturi, dropsuri pentru gât, betadină, apă oxigenată, fașă și comprese, nu se mai găsea nimic. Mi-am pus o compresă cu apă rece și am stat așa. Nu părea să mă lase, dar senzația de rece îmi făcea bine.

Am închis ochii și am început să-mi regret singurătatea. Nu, nu e bine să fii singură. Nu că aș vrea musai să am pe cineva să trimit la farmacie în toiul nopții, dar măcar să am cui să spun că mă doare ceva și să mă înțeleagă. O să crească Victor și o să mă pot baza pe el, dar copiii pleacă, se duc în lume, își fac cuiburile lor și mai ajung pe la părinți din joi în Paști, iar pe mine perspectiva unei bătrâneți de una singură mă sperie…

Am zis întotdeauna că mamele singure nu sunt singure, de fapt, că au copii. Dar nu e așa, la un moment dat rămân chiar singure.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație