Episodul 120: Când încetăm să mai fim oameni?

jurnal-vacanta-totul-despre-mame

Mijloc RATB, Capitală, vara lui 2015. Urc în autobuz împreună cu copilul. Caniculă afară, autobuzul jumătate gol. De la aceeași stație cu noi, un bătrânel fâșneț urcă și el. Eu și copilul ne ținem de bare, în operațiunea alegerii unor scaune astfel încât să putem sta amândoi, unul lângă altul. Aveam destule opțiuni, era aproape gol. Numai că… bătrânelul care urcase și el în spatele nostru, prinde un elan disperat, trece pe lângă mine, îmi agață geanta cu mâna și trece, efectiv trece, peste copil. Îl lovește cu servieta în cap, îi aruncă șapca în mijlocul autobuzului, îl dezechilibrează, iar el sare și se aruncă pe unul dintre cele patru scaune ”rezervate”.

Eu n-apuc să am nicio reacție, țin copilul și mă pregătesc să mă duc să iau șapca. Mă întorc măcar să-i arunc o privire și, surpriză, ochii noștri se întâlnesc. Eu mă uit uimită, el mă privea scârbit. Nu-mi iau ochii de la el, că imediat îl aud: ”Fir-ați ai dracului, sunteți peste tot!”

Mi-am pus copilul pe un scaun, în partea cealaltă, cumva paralel cu el, și m-am dus după șapcă. Mă gândeam la ce a zis și tot încercam să-mi dau seama la ce se referă. Cine e peste tot? Noi? Noi doi? Cine? Mamele? Copiii? Oamenii?

Nu i-am răspuns nimic, nici Victor n-a scos un cuvânt, dar m-am gândit tot drumul la acest om – un bătrân, pe care dacă l-ai fi văzut pe stradă, ți-ar fi stârnit mila. Cum de a ajuns așa? Cum de s-a încărcat cu atâta ură? De unde? Ce te face ca, ajuns la o vârstă, să urăști cu atâta patos oamenii noi. Oamenii care nu ți-au făcut nimic, care nici măcar nu ți-au luat locul în autobuz. Că mai sunt și bătrânii care cred că locurile pe scaun li se cuvin și înjură cu ardoare tineretul care, obosit după o zi de muncă, folosește scaunele. Nu, aici nu era cazul, noi nu atentasem nicio clipă la scaunele de acolo. În plus, erau atâtea scaune libere, încât chiar nu era nevoie să treacă peste un copil.

Atunci mi-am dat seama că fix la copil se referea, ăștia sunt peste tot. Aș vrea să știu ce se poate întâmpla în decursul unei vieți, astfel încât să ajungi să nu suporți oamenii mici. Și aici nu e vorba de copiii ăia năzdrăvani care șicanează bătrânii, ci despre copiii care nici măcar nu se uită la tine, cum a fost Victor acum, că nici n-a știut ce l-a lovit să-i arunce șapca din cap.

Credeam că viața e ciclică, într-un fel. Că ești copil, în grija altora, că devii adult independent și apoi începi să îmbătrânești ajungând, în cele din urmă, tot ca un copil, să nu-ți mai poți purta singur grijă. Bunica mea mereu îmi spune că ea se înțelege foarte bine cu Victor pentru că sunt amândoi de aceeași vârstă.

Aș vrea să știu ce se poate întâmpla într-o viață de om, astfel încât să ajungi spre final plin de ură, să arunci cu venin în stânga și-n dreapta și să nu-ți pese de cei din jurul tău!?

Aș vrea să știu în ce moment al vieții uităm să mai fim oameni și ne transformăm în vietăți care seamănă cu oamenii, dar sunt lipsite exact de ceea ce le-ar putea să face să pară omenești…

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație