Episodul 135: Fericirea nu se cumpără cu „oricât”

jurnal-vacanta-totul-despre-mame

Magazin mare, încălțăminte copii, pe seară. Căutam să-i cumpăr lui Victor niște ghete de iarnă, ceva cu care să încalțe ușor, eventual cu scai și eventual și cu închidere automată, astfel încât să nu necesite efort din partea nimănui. Erau câteva modele care întruneau condițiile, mai puțin partea cu închiderea automată, la aia încă visez, dar Victor nu era decis și ne tot plimbam de unele la altele.

La câțiva metri de noi, un tânăr tătic cu un băiețel de vreo 3-4 ani de mână căuta cam același lucru, cu o mică, dar mare, diferență. Omul căuta „ce e mai bun” pentru copilul lui: „Nu contează cât costă, pentru copil dau oricât!”. M-am uitat mai cu atenție la ei. Muream de curiozitate să văd cum sunt părinții ăștia pentru care „orice” și „ce e mai bun” se rezumă strict la bani.

Am uitat că și noi aveam treabă și m-am învârtit în cerc tot ca să-l urmăresc pe tăticul pe care, recunosc sincer, îl și cam invidiam. Normal că mi-aș dori și eu să intru în magazin și să zic: „Vreau x chestie, nu contează cât costă, dau oricât!”. Așa că, eu fiind în categoria părinților cu „oricât”-ul limitat, normal că mă roade invidia când văd că la alții se poate.

Și cum analizam eu așa, văd că domnișoara de la magazin îi aduce domnului niște ghete din genul acelora pe care să i le pui toamna și să i le mai scoți la primăvară, numai ca să ai timp să mai și faci ceva într-o zi: adică șireturi, capse și scai! Păi vine Moș Crăciun până le probează, mi-am zis în sinea mea. Ehehe, dar nu mi-am terminat bine gândul, că tatăl, în timp ce domnișoara se chinuia să desfacă șireturile, să scoată hârtiile spre probare, luă repede o ghetuță, o fixă pe exteriorul tălpii copilului și gata verdictul: e bună!

Mvai, dar ce repede ați scăpat, îmi venea să zic, lasă că vezi tu mâine dimineață cât de bună e!

A întrebat ca să se asigure că sunt cele mai scumpe, adică altele mai bune nu există și a conchis: le luăm! Ei bine, în acel moment, micul martor și principalul actor din toată scena asta, a dat să se opună. Copilul nu le voia pe acelea. Copilului nu-i plăceau deloc. Copilului îi plăceau „niște ieftinăciuni ordinare”, cu șireturi roșii. N-a avut nicio șansă în fața tatălui, care l-a smucit în secunda doi și i-a comunicat pe un ton prea ferm, aproape urlat, că el știe care sunt cele mai bune pentru el. S-au dus la casă, tatăl a achitat câteva sute de lei pe „ce e mai bun” pentru copilul lui și a plecat trăgând după el un copil umilit, înecat în lacrimi și suspine.

Deci gata? Atât? Asta era? Asta înseamnă să dai oricât pentru copilul tău? Să alegi în funcție de prețul cel mai mare? Și gata? Ți-ai făcut datoria de părinte? Dai oricât și nu-ți mai pasă de copil?

Ok, nu zice nimeni să nu dai oricât, dar vă rog să aveți grijă pentru ce dați. Nu de alta, dar s-ar putea să dați oricât și să-i faceți să plângă.

Mi se pare că, pe undeva, chestia asta cu „oricât” și „orice” a ajuns să fie prost înțeleasă. Să-mi fie cu iertare, dar nu cred că e vorba de bani. Cred că dacă le-am da copiilor „oricât” din timpul nostru și „orice” i-ar face să se fie bine cu ei înșiși, abia atunci le-am da „ce e mai bun”.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație