Episodul 144: Fiecare se înhamă la ce are!

Mama lui Victor
jurnal-vacanta-totul-despre-mame

De când cu zăpada asta, am ajuns să fac exerciții de respirație în fiecare dimineață. Nu-mi place iarna. Nu-mi place zăpada. Nu-mi place gerul. Nu-mi place orașul iarna. Nu-mi place nimic, dar nimic, la anotimpul acesta. Așa că, nu-mi rămâne decât să respir adânc în fiecare dimineață și să mă pregătesc să ies din casă îmbrăcată până la refuz, adică până în punctul în care nu mă mai încape nimic (ați văzut și voi că după ce pui trei pulovere, al patrulea nu prea mai intră bine).

Copilul, în schimb, iarna devine matinal și interesat de oxigenarea creierului, astfel încât vrea (și poate!!!) să stea afară toată ziua. Vrea în parcuri, vrea plimbări lungi, vrea la aer!

Iar eu nu fac decât să mimez încântarea în fața magiei zăpezii. Not! Am ajuns să mimez pentru că nu vreau ca băiatul meu să ajungă să nu suporte iarna, așa cum am ajuns eu din cauză că mama avea circulația proastă și detesta anotimpul rece pentru că îi înghețau picioarele.

Și mai frumos e când copilul meu mă roagă să-l trag cu sania și spun asta cu cea mai mare seriozitate. Este momentul în care pot să mă strâmb și să înjur printre dinți, să fiu încruntată și să nu mai zâmbesc forțat.

Ieri, pe malului lacului din parcul IOR trăgeam conștiincioasă de sanie, timp în care, de pe sanie, întins pe spate, cu ochii spre cer, cu picioarele crăcănate și cu mâinile desfăcute, arătând ca o stea de mare îmbrăcată ca un pinguin, copilul meu urla să trag mai tare, că el vrea cu viteză. Am încercat să merg cu viteză, dar gheața de pe jos și cele 3 pulovere + geacă îmi puneau o frână discretă. La un moment dat, din viteza aceea, care pentru mine părea ca depășește lumina, iar copilului nu-i aducea nicio satisfacție, am reușit să depășim o doamnă mai în vârstă care trăgea, la propriu, un mototol textil pe gheață. Mototolul, aveam să-mi dau seama un pic mai târziu, avea și picioare. Era un câine de talie mică, îmbrăcat ca mine, până la refuz, și scos la plimbare, în mod clar, împotriva voinței lui. Tot ca mine. Nici nu mișca picioarele, numai că reușea să fie deplasat pentru că aluneca.

În momentul în care am depășit-o, copilul tocmai striga că el vrea viteză adevărată – 300 la oră, la care eu, ieșindu-mi din pepeni, îi strig că nu sunt mașină de curse și mă opresc după câțiva pași, abia respirând. Doamna cu mototolul ne depășește din nou și îmi aruncă un arogant: ”Măgar ești, nu mașină de curse!”

N-am știut cum să reacționez. De fapt, nici nu m-am gândit să reacționez cumva, replica ei m-a lăsat stană de piatră. M-am uitat la ea cum trăgea de câine și mi-am zis în gând că nici ea nu e departe.

Am mai mers un pic, am depășit-o din nou și am decis să ne întoarcem. la întoarcere, plăcerea mea, am trecut din nou pe lângă ea. Copilul striga ”Hai, mami! Hai, mama!”, iar doamna s-a aplecat un pic către el și i-a zis: „Diii, măgarule! Așa să-i zici!”

M-am întors imediat să văd ce se întâmplă. Nu-mi venea să cred că e adevărat. Dar era!

N-am zis nimic și am plecat mai departe ca un cal nărăvaș, nicidecum ca un măgar, așa cum zicea doamna, dar îmi suna în cap remarca ei. Oricât încercam să ignor și să nu mă mai gândesc la asta, mintea mea nu îmi spunea decât ”Măgar. Măgar. Măgar. Măgar. Măgar.”

Oare cu ce am deranjat-o noi? Oare de ce a simțit nevoia să intervină de fiecare dată? Oare de ce ne privea/mă privea așa disprețuitor? Oare ce a ținut morțiș să mă facă măgar? De ce? Că trăgeam de o sanie? Că nu păream a fi mașină de curse și a vrut să mă contrazică? Dar a măgar semănam?

Pănă la urmă, fiecare se înhamă la ce are, dar românului trebuie să-i pese de capra măgarul vecinului…

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa