Episodul 147: Copiii nu se hrănesc numai cu mâncare

Mama lui Victor

Îmi aduc aminte cum mama, când l-a avut pe Victor la ea, era exasperată că nu mănâncă. Știți cum își visează bunicii nepoții: niște omuleți Michelin care nu fac altceva decât să se îndoape cu ciorbe cât e ziua de lungă. Ei bine, Victor nu e nici pe departe un omuleț de genul acesta. Aduce, mai degrabă a somalez, lucru care nu face decât s-o bage pe mama în depresie de câte ori se duce la ea: „Copilul ăsta nu mănâncă! Nu știu cu ce trăiește!”

La un moment dat, când s-a săturat să tot insiste cu mâncarea, m-a sunat plină de nervi: „Mie să-mi spui ce-i place ăstuia, că nu mai suport! Nimic nu mănâncă cum trebuie! Ia puțin și gata! Zi-mi ce-i place lui, că tu trebuie să știi! Zi-mi care e mâncarea lui preferată și-i fac numai aia!”

Când i-am spus că habar nu am care e mâncarea lui preferată, mama a rămas mută sau i-a căzut telefonul din mână… Zic asta pentru că eu n-am mai auzit nimic preț de câteva minute. Convorbirea s-a încheiat scurt, cu mama bodogănind că ea n-a mai pomenit până acum mamă care să nu știe ce-i place copilului să mănânce.

Da, nu știu care e mâncarea lui preferată pentru că nu pun preț pe mâncare. Îmi amintesc cum, după două săptămâni de diversificare, mai aveam puțin și mă internau la Obregia. Spun „mă internau” pentru că eu, în mod clar, nu mai aveam drept de decizie asupra mea. Ajunsesem ca un câine turbat pentru că al meu nu mânca! Nu mânca și pace! Lua de câteva ori din supă sau din piure și la revedere. N-am ajuns la Obregia pentru că, vorbind cu o prietenă care nu avea copiii, spunându-i că Victor va muri de foame, ea m-a întrebat dacă știu cât îi ia unui om să moară de foame. Nici nu mai știu ce mi-a zis, dar m-a convins că al meu nu e în pericol.

Îmi amintesc cum am concluzionat atunci că Victor nu e genul de om care trăiește ca să mănânce, ci e tocmai invers – mănâncă pentru a trăi. El mânca, dar nu ca un gurmand, cum aș fi vrut eu. Atunci a fost momentul în care am trecut la diversificare naturală fără să am habar de ea. L-am lăsat să mănânce liber, ce și cum îi place (mă rog, am ținut cont de vârstă), dar nu l-am mai călărit non-stop cu castronul în mână și cu lingurița deasupra capului.

Au trecut ani bunicei de atunci și nici azi nu știu care e mâncarea preferată a copilului meu. Mai am prietene pe care le aud: „Fac niște paste, să scap de el, sunt sigură că mănâncă!”. Eu nu am așa ceva, eu nu pot să zic că îi fac mămăligă cu brânză și sigur va mânca. Da, are o înclinație spre mâncăruri din astea de mahmur: ciorbă acrită cu borș, sarmale, varză cu cârnați, murături, șuncă cu ceapă roșie, dar n-aș putea să bag mâna în foc. Sunt zile în care mănâncă brânză cu măr sau salată de șuncă (slănină adevărată) cu rucola.

Nu știu ce mâncare îi place, dar știu că îi place să facă avioane din lego, știu că preferă să lucreze cu piese albe și albastre, știu că atunci când are prieteni în vizită pe la el, preferă să joace cu ei Catan pentru că îl știe foarte bine și vrea să-i impresioneze. Știu că atunci când suntem numai noi, vrea să joace Monopoly că numai pe o mamă ai putea exersa să devii bun. Știu ce jocuri preferate au prietenii lui. Știu ce fac prietenii lui. Știu că unul doarme singur și îi e frică, dar nu le spune părinților pentru că nu-i mai zic „Bravo!” dimineața. Știu că unei fetițe îi place de prietenul lui cel mai bun și el nu o place deloc pe ea. Știu că îi e dor de prietena lui care a plecat la școală. Știu că atunci când coborâm cu liftul, în momentul în care pornește liftul în jos, pe el îl „gâdilă în puțulică” și regretă că nu am și eu puță ca să simt ce simte el. Știu că are zile în care face foarte multe pârțuri, 23 este recordul, și îi place să le numere, dacă nu v-ați prins, și să facă și un clasament cu al câtelea a fost cel mai zgomotos, al câtelea a fost cel mai mirositor și tot așa.

Deci știu multe, dar nu mă întrebați ce le place să mănânce, că asta n-aș ști să vă spun. Pănă la urmă, nu ne hrănim numai cu mâncare.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa