Episodul 158: ”Ai copil acasă și ieși în oraș?”

jurnal

Șoc și groază! Mi-am exprimat azi dorința de a ieși în seara asta în oraș și, deodată, ziceai că nici gravitația nu mai funcționează.

Vorbeam cu bunica mea la telefon și, cum copilul în fiecare weekend este la taică-su, i-am zis că pe seara, poate, deci poate, nu era nimic sigur, poate (da?) ies în oraș cu prietenele mele.

”Aoleu!!! Cineeee? Tuuuu? Ferească Sfântu`! Păi tu ești de ieșit în oraș? Tu ai copil acasă! Tu nu tre` să umbli prin oraș acum! Vrei să te faci de râs? Și-așa ești divorțată, ce-o să zică lumea de tine?”

Am încercat să explic că și eu sunt tot om, că și dacă sunt divorțată, tot om am rămas, că nu e nimic rău în a ieși din casă, dar n-am avut cui. În mintea bunicii mele, orice rămășiță omenească a mea a dispărut în momentul în care am divorțat. Nu mai exist pentru ea decât ca mamă a strănepotului ei. În rest, dreptul meu la o viață umană s-a dus.

Dacă vreau să-mi duc o viață normală, în care să ies în oraș, să mă întâlnesc cu prietenele mele, nu înseamnă decât că mă fac de râs. Nu mi-a zis-o, dar simt că a gândit și că o fac pe ea, și tot neamul meu, de râs. Adevărul e că sunt prima persoană din familia mea extinsă, care a avut curajul de a lua taurul de coarne și de a pleca dintr-o căsnicie bolnavă, în care nu făceam decât să duc un trai chinuit care, în cele din urmă, ar fi putut să mă omoare. Dacă nu m-ar fi omorât fizic, m-ar fi omorât, oricum, ca om.

Pentru ei, nu sunt altceva decât singura uscătură dintr-o pădure pe care numai ei o văd verde și frumoasă. Eu n-o mai văd așa. Eu, abia acum, văd toate uscăturile: pe mama care a dus o viață plină de scandaluri lângă un bărbat alcoolic, pe bunica mea care s-a străduit să dea bine în ochii lumii lângă un bărbat rău, avar și rece, pe mătușa mea care a stat, ani de-a rândul, să înghită tot felul de mizerii de la un soț afemeiat și tot așa. Nimeni, și când zic ”nimeni”, chiar sunt convinsă că nimeni din familia mea n-a știut ce e liniștea și fericirea. Nu zic că divorțul e calea spre fericirea supremă, dar liniștea pe care o am de când am ieșit din acea relație, este sinonimă cu fericirea, în concepția mea.

Îmi pare rău că, tocmai cei care ar trebui să-mi fie alături, să fie de partea mea, să mă susțină (măcar de ochii lumii, dacă nu chiar necondiționat)… tocmai ei sunt împotriva mea. Tocmai ei mă văd pe mine ca pe ceva stricat, nedemn de respect… o bubă coaptă pe fruntea neîntinată a familiei.

I-am dezămăgit. Azi știu că i-am dezamăgit.Dar la fel cum eu i-am dezamăgit pe ei, și ei m-au dezamăgit pe mine prin insistența cu care au ținut să fie perfecți în ochii societății și nu s-au gândit deloc, dar absolut deloc, la binele lor, ca indivizi.

Știu că nu sunt perfectă, știu și le înțeleg dezamăgirea și, tocmai de aceea, o să beau, chiar în această seară, un pahar de vin într-o cârciumă de prestigiu cartieresc!

Noi să fim sănătoși!

Noroc, dragilor!

Dacă vreți să înțelegeți mai bine de ce e Mama lui Victor e singură, citiți și episodul în care povestește de ce a divorțat de tatăl lui Victor.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație