Zilnic, primesc de la voi mesaje. Unele sunt haioase, altele sunt serioase, unele sunt de mulțumire, dar multe sunt cu întrebări grele. De fapt, întrebări al căror răspuns e greu de dat.
În primul rând, vreau să vă mulțumesc pentru că mă citiți, pentru că îmi scrieți, pentru că mă ajutați, pentru că mă încurajați, pentru că mă motivați și pentru că mă trageți de mânecă atunci când greșesc.
Dar, în al doilea rând, vreau să vă cer iertare. Vreau să vă cer iertare vouă, celor care îmi scrieți și îmi cereți ajutorul, îmi cereți sfaturi și vreți să aflați cum am reușit eu să trec peste o separare, peste un divorț, peste suferința mea, peste suferința copilului care nu mai are ambii părinți lângă el, peste toate greutățile care apar odată cu statutul de femeie divorțată, cu un copil.
Îmi dau lacrimile când citesc mesaje de la mame care sunt acum în punctul în care eram eu acum câțiva ani, când nu numai că nu vedeam luminița de la capătului tunelului, dar nici tunel nu exista. Știți voi, tunelul are ieșiri în ambele părți. Ei bine, a fost un moment în care eu n-am văzut nicio ieșire. Era tot o negură și tot un perete în fiecare direcție în care alegeam să merg. Nimeni și nimic nu părea să mă poată ajuta să ies. Nu știu ce să răspund când mă întrebați asta. Nu sunt capabilă să dau sfaturi nimănui, ba chiar cred că sunt ultimul om capabil să facă asta. Nu știu cum am reușit. Nu știu cum am ieșit din negura aceea.
Îmi e bine acum. Ne e bine acum. Ne-am obișnuit așa și, orice ar veni din exterior către noi, pare să ne tulbure liniștea. Sunt zile sau seri în care avem musafiri și nu apucăm să stăm prea mult timp numai noi doi. Sau sunt zile în care Victor e plecat la tatăl lui și noi doi iar ne deconectăm. Ei bine, asta se simte. Se simte în mine și se simte în Victor. Și atunci nu ne mai iese nimic, ni se strică tot echilibrul și ajungem amândoi în punctul în care ne transformăm în doi magneți de același pol și nu facem decât să ne respingem. Iar atunci e greu să fii singură…
De multe ori, când citesc mesaje în care sunt întrebată cum am reușit, stau și mă întreb: ”Oare am reușit?” Nu cumva dau greș? Nu cumva tot ceea ce fac e o greșeală? Oare nu sunt, cumva, tot acolo, în negura aceea, dar doar ne-am obișnuit ochii cu întunericul și ni se pare că suntem la lumină?
Îmi dau seama, abia acum, că n-am văzut niciodată lucrurile ca fiind tranșate așa: în reușită și eșec. Cred că aici e vorba doar de capacitatea noastră de a ne adapta și de trăi în noul context. Nu vei mai fi niciodată ca înainte. Există lucruri pe care le pierzi și cu care nu te vei mai întâlni, poate, niciodată. În orice caz, singura chestie care ar putea fi considerată sfat și pe care aș putea s-o împărtășesc cu voi este că am avut – iar dacă am uitat, mi-am întors gândurile la – un singur gând: binele nostru, al meu și al lui Victor. De câte ori m-am pierdut în detalii sau am fost copleșită de probleme, mi-am îndreptat privirea spre noi doi. Suntem bine? Dacă suntem, atunci mă bucur pentru asta. Dacă nu suntem, atunci încerc să găsesc soluții ca să fim.
Sună a egoism, dar nu e. Este modul meu de a face față acestei situații: să nu mă pierd în detalii și să am, întotdeauna, atenția îndreptată spre esențial. Iar esențialul meu este, așa cum am spus mai sus, binele nostru.
Ce dacă s-a spart o țeavă, mi-am găsit mașina lovită în parcare sau mă cert cu tatăl lui din diverse motive? Important e să fim noi bine! Noi să fim sănătoși, cum ar veni…
Dacă vrei să știi mai multe despre Mama lui Victor, citește și episodul în care povestește cum e să fii mamă singură.
