Am trăit azi dimineață un moment de tipul „la muncă, nu la întins mâna!”. Eu nu întinsesem mâna, întinsesem gura, ca să zic așa. Îl tot pupam pe maimuțel, în pat fiind, și îi spuneam că, dacă aș putea, aș sta toată ziua acolo, în pat, să-l țin în brațe și să-l pup pe tot corpulețul lui de marmoțel în creștere. Îi spuneam asta în timp ce sărutam pătimaș o fălcuță, apoi o mână, apoi o frunte, apoi un ochi, apoi o burtică, apoi un picioruș (picior, fie, poartă 30 și ceva).
Nu știu de voi, dar eu, dacă aș fi auzit-o pe mama spunând așa ceva când eram copil, aș fi fost în culmea fericirii. Părinții mei nu-mi prea declarau dragostea. Nu prea deloc, ca să fiu sinceră. Eu dacă aș fi avut momente din acestea, de pisiceală, dimineața la trezire, așa cum are Victor și aș fi cerut să fiu ținută în brațe, poate m-ar fi ținut, dar sigur aș fi luat și una la cur, numai ca să nu uit care îmi e locul. Palmele astea date la cur din senin erau inofensive, erau doar un reminder că puteam oricând s-o iau pe cocoașă de-a adevăratelea. Da, deci dacă mie mi-ar fi spus mama așa ceva, nu știu cum să vă zic, dar aș fi făcut explozie de fericire. Bine că nu mi-a zis, că poate chiar explodam. Cred că de-aia nu mi-a zis, s-a gândit ea că există riscul ăsta.
În fine, al meu nu explodează. Victor n-are nicio treabă când aude din astea. Adică nu are nicio treabă cu fericirea. El devine, brusc, atât de rațional de nu-ți vine crezi că așa munte de rațiune a ieșit din tine, a fost mic, l-ai ținut în brațe, a supt de la pieptul tău, te-a supt de vlagă, ți-a făcut nopți albe, te-a adus dus când pe culmile fericirii și când pe culmile disperării… Ei bine, ăsta micul despre care vă tot zic, Victor adică, mi-a dat azi dimineață câteva palme raționale în orgoliul meu de mamă iubitoare.
– Cum să stai cu mine să mă pupi toată ziua? Tu gândești vreun pic? Eu trebuie să mă duc la grădiniță!
– Mă gândeam că ai prefera să nu te duci și să stai cu mine.
– Hmmm, nu chiar așa de mult. Eu aș prefera să te duci să muncești și să ai bani să-mi iei tren de LEGO. Atunci aș putea să stau și acasă, că aș avea o superjucărie cu care să mă joc când o să termini tu cu pupatul.
– Poate n-o să termin o zi întreagă, o să te pupăcesc întruna.
– Eh, hai să fim serioși. Zici și tu așa, dar tot o să te oprești măcar când faci pipi sau caca. Plus că o să ți se facă foame, sete sau o să obosești.
– Ai dreptate…
– Dar acum trebuie să încetăm, tu trebuie să mergi să muncești. Știu că nu-ți place, dar asta înseamnă să fii mamă: trebuie să mai și muncești pentru copilul tău, nu doar să stai în pat să-l iubești.
Ciocul mic și joc de glezne, fată! mi-am zis. Și m-am potolit.
Salutări din câmpul muncii!
