Ieri, în timp ce dădeam târcoale cu mașina prin jurul blocului în căutarea unui loc de parcare, copilul a început să strige de pe scaunul lui din spate să opresc. Dar țipa de parcă l-aș fi răpit și urma să-l duc într-un beci, unde să-l las pe mâna lui Vișinescu. Am oprit, eram în spatele blocului.
-Eu cobor aici, mă duc la prietenii mei. Tu caută loc de parcare, eu o să urc cu Mihai, are el cheie din spate.
Am zis un ”ăhă” cu nodul în gât, și i-am privit spatele în timp ce pleca de lângă mașină. Nu sunt mamă din aceea panicată, mi-am dorit mereu să fie independent, l-am încurajat tot timpul să-și facă prieteni. Acum, cum ar veni, am ajuns unde mi-am dorit, practic.
După ce am găsit loc de parcare, am avut grijă să trec întâmplător prin curtea din spatele blocului, acolo unde cinci băieței făcuseră gașcă lângă bara de bătut covoare. Unul stătea cu fundul pe minge, alții se spânzurau de bară și alții explicau ceva. M-a văzut și pe mine al meu:
-Hei, mami, te duci sus?
-Da.
-Bine, te strig dacă am nevoie de ceva.
Am urcat. Am intrat în casă, i-am pus ghiozdănelul în cuier și m-am dus la bucătărie. Am mai scos un pic capul pe geam, să fiu sigură că totul e în regulă jos, apoi m-am retras.
De obicei, ca în orice casă cu copil și cu un singur adult, sunt multe lucruri de făcut. Acum, brusc, nu mai vedeam nimic din ce-aș fi văzut, în mod normal, că e de făcut. Am patrulat între baie, dormitor, bucătărie, sufragerie și n-am reușit să mă ating de nimic. La un moment dat, m-am auzit strigată de jos. Am sărit într-un suflet la fereastră. Îmi cerea să-i arunc o sticlă cu apă, ceea ce am și făcut, după care mi-am reluat circuitul obișnuit de ceva într-o găleată, ca să zic așa.
N-a mai trecut nici zece minute și m-am trezit cu el că intră pe ușă:
-Am venit să-mi iau trotineta!
A plecat în 30 de secunde înapoi, iar eu, după v-am zis, mi-am reluat circuitul. M-am așezat apoi, la masa din bucătărie și am început să butonez telefonul, în gol și degeaba. Îi auzeam de afară, era geamul deschis și era ca și când aș fi fost acolo. Apoi s-au îndepărtat, s-au dus prin parcare și nu îi mai auzeam așa bine, dar puteam să-i văd fără să fie nevoie să scot capul pe geam. Mă uitam la el, din spatele perdelei… Doamne, ce-a mai crescut copilul ăsta! Nu e mare fizic, dar e mare prin ce face.
Ok, am un copil mare care, iată, a început să se desprindă de mine. Ce fac acum? Păi, fată, mi-am zis, vezi-ți de treabă! M-am repliat imediat, m-am apucat să curăț niște cartofi, am băgat niște carne la cuptor și am trântit o salată de roșii.
Trebăluind așa, într-un moment de luciditate, am realizat că gașca nu se mai aude. Am sărit imediat la geam. Nici urmă de copil prin spatele blocului. Nu se vedeau și nu se auzeau. Trebuia să pun rapid cartofii peste carne și să mai pun ceva lichid în tavă, astfel că n-am avut timp să intru în panică. Am aflat apoi, de la bunicile care își fac veacul pe băncuța din spate, că mica gașcă este undeva la colțul blocului. M-am mai liniștit, cât de cât…
După ce a fost gata mâncarea, l-am strigat pe Victor. Se pregăteau, oricum, să urce cu toții.
A intrat pe ușă, s-a repezit la spălat pe mâini, apoi s-a așezat la masă și a mâncat ca un gurmand, îndesând cu amândouă mâinile de toate. Am apucat numai să-l întreb pe unde au umblat:
-Nu prea am umblat, am stat în parcare la Mega Image și am vorbit despre niște chestii.
În parcare la Mega Image… Da. Pentru că, la un moment dat în viață, fiecare copil va căuta o ”parcare”, departe de mama lui. Ea trebuie doar să fie acolo unde a lăsat-o, gata să-l hrănească. Parcarea de la Mega Image este doar primul pas…
