Episodul 187: De ce n-o să-i accept lui fii-tu cererea de prietenie

jurnal

Se întâmpla acum vreun an și ceva. Într-o seară, aproape noapte, în timp ce băteam Înternetul în așteptarea somnului, m-am trezit cu o cerere de prietenie de la un fel de Gigel Bo$$ Popescu. Nu-mi mai amintesc exact numele, iertată să-mi fie chestia asta, dar era ceva de genul acesta. În fine,  la o privire mai atentă, am constatat că era copilul unei foste colege de la unul din fostele mele joburi. Un băiat de vreo 10 ani îmi cerea, așadar, prietenia. Am lăsat cererea în stand by și m-am tot gândit dacă să accept sau nu. Ce prietenie să fie pe mine cu băiețelul acela? Îl întâlnisem de două ori în viața mea, nu s-ar fi putut spune că suntem prieteni. Am decis, în scurt timp, să mă fac că nu văd cererea și deci, să mă privez de prietenia lui Gigel Bo$$. Am trăit așa fericită, cu un prieten mai puțin, până m-a abordat (tot pe Facebook) mama lui, Mama Bo$$, să zicem.

-De ce nu vrei să fii prietenă cu băiatul meu?

-Dar suntem prieteni, răspund eu cu maximul de politețe de care eram capabilă, adică scriind lucruri drăguțe și gândind altele.

-Cum sunteți? Că mie nu îmi apare, iar el zice că nu i-ai acceptat cererea de prietenie.

-Suntem, dar nu pe Facebook.

A urmat o lungă discuție, cert e că i-am acceptat cererea, crezând că liniștea se va reinstala în viața mea cu această ocazie.

Așa a și fost. Numai câteva ore, cât a fost Gigel la fotbal, că apoi a venit acasă și și-a manifestat prietenia:

-Buna. Cf?

Hmm, să răspund? Hai să răspund, mai scutesc o conversație cu maică-sa.

-Bună. Bine.

Seen, Typing. Aoleu!!! Ce-am făcut?

-Cool! – multe animații, flori, animale, pisici –

Nu zic nimic. Pfew, s-a potolit. Vai, hai că m-am panicat degeaba, micul om e pașnic. Mi-am văzut de ale mele prin casă până am ajuns din nou pe lângă laptop. Ei bine, noul meu prieten mai avea puțin și făcea o criză de disperare. Nu numai că își ceruse scuze că nu-mi mai scrisese și mă abandonase așa pe chat, dar era de-a dreptul îngrijorat că nu știe ce e cu mine și de ce nu-i mai scriu. Articolul continuă mai jos…

I-am spus că am treabă și nu am timp de pierdut pe chat.

-K :*

Ha? În fine, nu i-am mai răspuns… N-a mai trecut mult și, la prima poză din afara Bucureștiulului postată pe Facebook, m-am trezit cu un mesaj kilometric în care îmi povestea, făcând economie de gramatică și de litere, cum a fost în ultima lui vacanță, iar la final, așa cum se face în cazul oricărui text reușit, îmi cerea să-i spun care a fost cea mai tare vacanță a mea.

-Cea fără mesaje!!!

Și i-am dat reject. Adică block. Vai, ce liniște s-a făcut! Am stat atât de liniștită după ce am făcut asta, că atunci când am primit un mesaj, l-am deschis cu toată inima. Numai că…

-Auzi? Tu i-ai dat cumva block lui Gigel?

Na! M-a prins Mama Bo$$!

-Nu.

-Cum nu? Că nu te mai găsește, iar eu te găsesc!

-Și-a dat singur.

-Vrei să-ți dau și eu ție block?

-Mulțumesc!

Acesta a fost ultimul meu schimb de cuvinte cu mama lui Gigel și, în același timp, cea mai frumoasă despărțire. De atunci, nu mă mai împrietenesc cu niciun copil al niciunui cunoscut/prieten/rudă/etc, chiar dacă intervine un părinte. Nu, pentru că nu e cazul. Nu, pentru că nu prea avem nimic în comun, în afară de câteva persoane pe care le cunoaștem. Nu, pentru că dacă sunt prietenă cu tine, nu înseamnă că mă trag de șireturi și cu copilul tău. Nu, nu mă cred sefă de trib, să mi se închine toată lumea și să nu mă tragă de șireturi, dar șireturile mele sunt pentru cei de vârsta mea, cu care am o relație de prietenie pe bune. Nu, pentru că fii-tu ar trebui să aibă alți prieteni, să-și facă prieteni de vârsta lui. Și, nu în ultimul rând, pentru că un copil nu are ce să caute pe Facebook, nu acum! E la vârsta la care leagă prietenii ușor, merge la școală, se ciocnește zilnic de alții ca el. Acolo ar trebui să fie rețeaua lui de socializare! În plus, eu nici nu cred că sunt un exemplu bun pentru copii: pun poze cu pahare (cu alcool în ele), zic că sunt mamă denaturată, fac glume deocheate (și prietenii mei la fel, în comentarii). Deci de-asta n-o să fiu prietenă cu copii pe Facebook. Plus că n-aș vrea să se întâlnească vreunul din copiii aceștia cu Victor și să-i zică: ”O am pe mă-ta-n listă!”.

Comandă acum cartea Eu n-am furis – Dialoguri Marioneze„, de Vivi Gherghe, cu ilustrații de Tuan Nini, o carte scrisa cu mult umor, replici foarte bine construite, personaje memorabile, de la autoarea acestui serial.  Este o carte a regasirii copilariei autoarei prin ochii propriului copil. O experienta dulce-amara, povestita cu mult haz in care Vivi este, in acest volum, pe langa mama lui Mario si ”nacota” bunicilor. Aceasta este disponibilă AICI.

 

Intră în conversație