Nu mă omor cu serbările, dar de data aceasta am decis să fiu un pic mai blândă. E ultima serbare de grădiniță, Victor a purtat coroniță, am zis să fiu și eu în ton cu evenimentul. M-am îmbrăcat cu ce mi-a zis Victor să mă îmbrac (am ieșit bine, a ales aproape ce aș fi ales eu dacă n-aș mai fi avut haine curate, dar eram bine).
Pe drum, ne-am tot făcut planuri. Eu trebuia să vin la ora 17.00 cu coronița și să asist la minunata serbare, iar el să-și spună rolurile clar și răspicat. Când am ajuns la grădiniță, în clasa lor era o atmosferă de nuntă de țară, la cort. Doamna educatoare era urcată pe un scaun și agăța hârtii colorate de tavan și de pereți. Pe mese erau brațe de margarete care, aveam să descopăr la ora 17.00, își găsiseră obștescul sfârșit tot pe pereți. Copiii… ce să vă zic de copii? La ora aia matinală erau un fel de Duracell pe Ecstasy. Din ușa clasei ziceai că ești la 6 din 49 cu ochii în urna în care se zbat bilele. Cam așa erau copiii.
Eh, îi dau și eu drumul aici, se descurcă ei, mi-am zis.
După ce și-a schimbat șoșonii, a sărit și el în urnă, ca să zic așa. Am plecat imediat și eu.
Am revenit la ora 17.00, conform programului și am găsit o forfotă de nedescris. Tot o atmosferă de nuntă de țară, numai că de data aceasta eram la momentul în care așteptam să iasă mireasa din casă. Toată lumea căuta ceva sau pe cineva și toată lumea era cu ochii în toate părțile, ca și când serbarea ar fi putut să înceapă peste tot, nu în clasă, acolo unde toată scăunele erau aranjate astfel încât să delimiteze o scenă, dar numai la nivel imaginar. Exact ca la nuntă, cum ziceam, când masa mirilor e în capătul cortului.
N-a fost cu lăutari, dar a fost cu un casetofon și cu un CD zgâriat, care începuse să facă ”îndâc-îndâc” suficient cât să feștelească solemnitatea începutului de serbare. Copiii au fost extraordinari. Ca niciodată, acum și-au știut toți rolurile, foarte rar au mai avut nevoie de ajutor. Au dansat și au cântat fără nicio greșeală și chiar au stat toți la locurile lor. Bine, până la un punct, că la un moment dat ziceai că suntem în punctul acela în care s-au îmbătat mesenii. Nunta a început s-o ia razna pe final…
În fine, copiii au fost EXTRAORDINARI, v-am zis!
Publicul, în schimb, a fost ceva… Nu știu cum să vă zic. Nu știu dacă să povestesc prima dată de mama care a stat într-un colț și a vorbit la telefon toată serbarea sau despre bunica telefonistă. Bunica telefonistă este bunica aceea de București, cu coc mare în creștetul capului, care se fixează, de regulă, pe cel mai bun loc din primul rând și care are telefon. Iar telefonul bunicii are ca sunet de apel Nokia Tune, iar bunica e foarte căutată. Atât de căutată că fiecare rol sau cântecel a fost acompaniat de, ați ghicit!, Nokia Tune.
La un moment dat, s-a enervat și doamna educatoare și a zis că ne roagă frumos să facem ceva. Noi am încercat să facem, dar bunica s-a uitat cu ochii mari în toate zările și a zis că nu mai sună telefonul. A sunat, dar acum nu mai sună. Cred că fiecare a crezut că l-a pus pe SILENT. Spun asta pentru că în momentul în care Nokia Tune a început din nou, s-a auzit un ”Ăăăă” generalizat.
Bine ai venit vacanță, cu Nokia Tune cu tot!
