Aveam o seară liniștită, copilul adormise și eu tocmai mă pregăteam să scriu cu totul altceva decât ce veți citi în rândurile de mai jos.
N-am luat bine contact cu scaunul, n-am atins laptopul, că m-am trezit strigată răcnit din dormitor:
-Maaaamiiiiii!
La asemenea strigăt, vă zic, așteptările vizau cele mai mari tragedii de pe lume. Ajung imediat lângă pat. Copilul era mijlocul patului, în picioare:
-Nu pot să-mi scot din cap un cântec!
Și începe să cânte, printre lacrimi:
”Copilărie, ce frumoasă ești!/Ești lumea mea de zbor și de povești.”
Mai departe era cu plâns. Și o lua de la capăt:
”Copilărie, ce frumoasă ești!/Ești lumea mea de zbor și de povești.”
Și iar cu plâns.
Îîîî, copilărie, oi fi tu frumoasă, dar seara te faci urâtă, ziceam în gând. Deci ce e de făcut în situații de genul acesta? Dacă aș fi știut, n-aș mai fi pierdut atâta timp, dar na, nu poți fi deștept în fiecare clipă. De neabătut de la planurile mele, îmi iau puiul în brațe și încep cu ”Șșșșșș, te cred, știu cum e, dar acum e timp de somn.” Ne-am întins amândoi în pat și am crezut (nu știu ce-oi fi avut în cap!) că se va liniști. S-a oprit cât de-o respirație și a luat-o de la capăt. Hai să ne liniștim, hai să dormim, hai că mâine ne trezim, hai că te țin în brațe, hai că te iubesc.
-Nu vreau nimic din astea! Tu știi ce e în capul meu? E cântecul ăsta.
Și începea să plângă:
-De ce plângi?
-Pentru că nu-l știu.
Hopaaa! Deci problema, la bază, nu era că nu își poate scoate cântecul din cap, ci că nici măcar nu îl prea știe. După câteva încercări nereușite de a-l face să adoarmă, am decretat ”starea de revelion”, am aprins lumina, am adus laptopul și am început să caut. Spre norocul meu (NOT!), nu există nimic de genul acesta pe Youtube. Am căutat pe Google. Uraaa! Am găsit versurile! Parcă îl prinsesem pe Dumnezeu de picior.
-Uite, gata, le-am găsit!
-Citește!
Și iau și citesc. El începe să cânte primele două versuri pe care le știa, dar până să termine, deja le uitase pe cele pe care i le citisem. Nu vă mai rețin acum să vă povestesc exact, ideea e pusesem de-un Cenaclul Flacăra, unde eu eram un fel de Adrian Păunescu, care spunea versurile, iar el era Tatiana Stepa care cânta.
”Tu ești frumoasă ca un vis.
Ești colț de rai, ești paradis.”
În acest paradis, cu versurile pe buze, cu laptopul pe burtă, cu lumina aprinsă, am adormit noi… Nu i-a ieșit din cap, l-am întrebat dimineață, dar măcar acum avem o problemă comună: nici eu nu pot să mi-l scot din cap…
