Episodul 20: Intențiile bune dăunează grav sănătății

jurnal-vacanta-totul-despre-mame

Deși n-aș fi crezut, trecerea la ora de vară ne-a afectat un pic programul. Victor termină grădinița la 17.30. De obicei, jumătate de oră o petrecem în trafic, în drum spre casă, numărând mașini: câte 10 din fiecare culoare. Ne oprim o dată pe săptămâna la un hipermarket și, în rest, mai pierdem un sfert de oră pe lângă bloc, după ce ajungem acasă. Dar ieri a trebuit să facem alt program, era încă lumină afară. Am fost la o întâlnire cu doi prieteni de-ai lui. Am stat până când au început să se bată și am plecat spre casă. Ne-am dus la hipermarket. Când am ajuns acasă, am mers chiar la locul de joacă din zona noastră. Mă gândeam că mai stăm puțin afară, mai alergăm un pic, după care mergem în casă și masă, baie, somn.

Da’ de unde? Că nu știu cum și-a amintit el de o carte cu magneți, drept pentru care am luat la rând toate magazinașele din jurul blocului. Victor o lua înainte, băga capul pe ușă și întreba:

– Aveți o calte male cu maneți mici în ea? Uite așa! (Și arăta cu degețelele cam care ar fi trebuit să fie dimensiunea magneților.)

La primul magazin am avut noroc – chestie pe care n-am apreciat-o pe moment – de o vânzătoare foarte acră și nervoasă care i-a retezat copilului orice elan cu un NU scurt și tăios.

Ce-a urmat la celelalte magazine… aș putea să zic că e can-can, dar trebuie să vă povestesc. Carte cu magneți n-a găsit, în schimb a găsit numai vânzătoare pe care le cucerea pe loc:

– N-are mama carte d-aia, mânca-ți-aș gurița ta. Mânca-te-ar mama… Dar hai că-ți dau o bombonică!

Turul magazinelor a fost un succes răsunător pentru Victor: patru bomboane, două caramele, o acadea și un tub de bombonici mici și colorate.

Ce să le mai zici? La prima doamnă am sărit să zic că nu e nevoie, că nu trebuie, că avem supă de legume acasă. Dar copilul era deja cu bomboana în gură, iar vânzătoare îmi spunea cât de bucuroși sunt ăștia mici când primesc o bombonică. Mie îmi venea să sar pe tejghea ca un Batman, să răcnesc un pic și s-o întreb: „Da’ mă-sa? Mă-sa e bucuroasă?”

S-a ales praful de masa de seară și de supa mea de legume. Am ajuns acasă și el a stat neclintit pe fotoliu până a înghițit toate bombonicile, una câte una, și apoi a început show-ul. Era o bombă de energie și n-a fost chip să îl conving să se spele. A adormit abia pe la 23.30.

Vă zic: de azi încolo, dacă se mai apropie careva să-i dea copilului meu ceva, fără să mă întrebe pe mine mai întâi, fac urât! Dar urât!

Voi credeți că exagerez?

PS: Știți ce regret cel mai mult după întâmplarea de aseară? Că le mai și ziceam „mersi”. Le-am mulțumit tuturor vânzătoarelor. Și ele mi-au zis „n-aveți pentru ce!” Știau ele mai bine, chiar n-aveam pentru ce să mulțumesc.

Aventurile continuă și săptămâna viitoare, bineînțeles.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație