Povesteam zilele trecute cu un prieten despre copilăriile noastre – părinți, frați și alte chestiuni ce atunci păreau de viață și de moarte.
Eu n-am avut o relație prea deschisă cu mama. Îmi amintesc că nici despre menstruație nu a discutat cu mine. Când s-a întâmplat minunea, eu am dat fuga la o mătușă să-i spun.
Mama a fost fanul fratelui meu. Poate pentru că era mai mare, mai gras sau mai frumos, dar în mod clar, el a fost copilul ei favorit. Încă mai este, deși a suferit o profundă dezamăgire când s-a însurat și ea a constatat cu stupoare că nu mai e vioara întâi din viața băiatului ei. Dar, în fond și la urma urmei, tocmai asta îl păstrează încă pe locul favorizat: el are familie, el n-a divorțat și nici nu există șanse s-o facă (din câte știu eu).
Eu, în schimb, le-am bifat pe toate cele rele. În primul rând, am făcut toate tâmpeniile posibile cât am fost copil. I-am furat bani din portofel, am fost chemată cu părinții la școală, am spart geamurile vecinilor, m-am bătut cu destui copii care au venit apoi cu părinții de mână la noi la poartă, am spart și un parbriz de Dacie (în mers! Am vrut să văd dacă o nimeresc în viteză, QED). Deci de toate și multe care chiar îmi scapă acum.
Favoritul, în schimb, era exemplar. Ăla nu se mișca. Unde era pus, acolo rămânea până la noi ordine. Eu n-am reușit performanța asta nici pe intervale măsurate numai în secunde. Nu aveam stare. Și, să nu uit, bătaia era ceva absolut firesc. Pentru mine doar. Favoritul nu s-a bucurat în viața lui de asemenea tratament. La un moment dat, favoritul, dintr-o greșeală cumplită, a spart geamul de la dormitor. Am crezut că moare în secunda aia. S-a învinețit la față, nu mai putea să respire, era terminat. Știa că urmează să și-o ia, deși nu cred că mama l-ar fi bătut pe el, sau realiza că va fi dezamăgită de el cel veșnic exemplar. Mi s-a făcut așa o milă de el că m-am dus imediat, l-am luat de mână și l-am liniștit: ”Lasă, mă, că îi spun lu` mami că io l-am spart!”. O bătaie în plus sau în minus nu mai conta… Aveam experiență.
Am avut și o perioadă în care mi-am dorit și eu să fiu ca el în relație cu mama. Dar după ce au trecut suficienți ani, prin adolescență, îmi asumasem faptul că nu voi ajunge niciodată acolo, în punctul acela…
La un moment dat, în povestirile astea despre copilăriile noastre, prietenul meu îmi spune că el acum constată că nu s-a întrebat niciodată dacă e iubit de părinți, chestie care îl face acum să creadă că totul era cum trebuie.
-Niciodată, niciodată?
-Niciodată!
Wow! Eu nu numai că mi-am pus întrebarea asta de sute (poate chiar mii) de ori în copilărie, dar mi-am și răspuns la ea. Nu numai că n-am simțit că mama mă iubește, dar eram ferm convinsă că nu m-a vrut, că o încurc, că sunt în plus, că ar da orice să scape de mine… Într-un fel, privind tot ceea ce făceam, credeam că mama e îndreptățită să nu mă iubească. Eu nu eram ”cuminte”, așa cum era fratele meu. Pornisem, deci, greșit pe drumul acesta al iubirii: credeam că iubirea vine numai din ceea ce faci, nu din ceea ce ești.
Nu pot să nu-mi amintesc acum cuvintele lui Michael Thompson care spunea că poți face orice în viață numai cu iubirea părinților. Oare lucrurile ar fi stat altfel pentru mine dacă aș fi primit iubirea într-un mod care să nu mă lase să pun întrebări (sigur că m-au iubit, dar eu n-am simțit niciodată asta)? Nu știu… N-am de unde să știu…
Tot ce-mi doresc e ca peste ani și copilul meu să realizeze că nu s-a întrebat niciodată dacă e iubit.
