Episodul 242: Lupt pentru Moș Crăciun!

jurnal

O fi bine, o fi rău, dar eu sunt foarte deschisă cu Victor când vine vorba de bani. Nu mă mai interesează ca mă aude lumea în magazin că nu am bani, nu îmi mai e jenă să mă duc cu poala de mărunt să cumpăr una sau alta. Înainte, mă scuzam când plăteam numai cu metal, de parcă ăia n-ar fi fost bani. Acum nu am nicio reținere. Îi strâng în borcan și iau din ei când cobor după lapte, apă etc.

Victor știe foarte bine valoarea banilor. Victor mă vede pe mine muncind. Victor mă vede pe mine vorbind cu oameni. Victor merge cu mine la întâlniri. Victor mă vede făcând calcule. Victor mă vede îngrijorată, obosită, preocupată. El știe că banii nu pică din cer, nu cresc în copaci și nici nu ne dă nimeni mură-n gură.

Din aceste motive, el nu mai are solicitări absurde când vine vorba de achiziții. Își dorește ceva de la LEGO de câțiva ani. E ceva uriaș, care costă cât chiria pe o lună. Nu mi l-aș permite în veci, n-aș putea niciodată să fac o asemenea achiziție, oricât de mulți bani aș avea. E mult peste pragul meu psihologic de investiții. Nici nu stau pe gânduri! E prea mult și punct. O să ziceți că sunt rea, că poate sunt prea crudă, dar în viață n-o să avem niciodată tot ce ne dorim. Poate că și eu îmi doresc un Porsche, dar e prea scump. Așa e și cu LEGO.

Numai că, vedeți voi, la ăștia mici nu e chiar așa. La ei există Moș Crăciun. Iar Moș Crăciun e un joc în care dacă intri, apăi trebuie să joci. Știu că o să ziceți că da, există, dar la copiii săraci ce face? Cum e cu magia și cu bătrânelul care le știe dorințele tuturor? De acord și aici, mă gândesc și la ei, dar până la ei, nu pot să nu fiu puțin egoistă… am copilul meu pentru fericirea căruia chiar mă simt datoare.

Copilul meu îi cere și în acest an, pentru a treia oară, acel LEGO uriaș și scump. Știe și el că e mult, nu e sigur că-l va primi, dar nu încetează să creadă. Trei ani! Să creadă trei ani și să fie pregătit (poate) pentru următorii. Fără să zică nimic! În fiecare an, când vine Moșul, deschide cadourile cu sete și se bucură. Știu sigur că nu e bucuria completă, dar se mulțumește cu ce primește. Îl înțelege și pe Moș Crăciun, ”poate nici el nu are”…

De-asta am uitat de Zâna Măseluță! Pentru că nu mă pot gândi decât la asta. Copilul ăsta mai are numai câțiva ani în care să creadă în Moș. Apoi, știți și voi, magia dispare treptat. Da, cere prea mult, dar el nu-mi cere mie. El nu vrea să îmi mai ceară mie. El nu de la mine așteaptă. El îi cere Moșului și nu se supără dacă nu-i aduce.

Pentru prima dată în ultimii ani, am lăsat garda jos și mi l-am apreciat. Copilul ăsta care e atât de bun și de dulce, care îmi e alături în toate și care nu trage de mine pentru jucăriile lui, care mă înțelege și înțelege viața atât de bine încât nici măcar lui Moș Crăciun nu-i cere marea cu sarea și se mulțumește cu ce-o fi, ei bine… copilul ăsta cred că merită bucuria împlinirii. Cred că pentru copilul ăsta trebuie să lupt ca Moș Crăciun să-i aducă exact ce-și dorește. Măcar o dată!

Azi am pus mâna pe telefon și am sunat pe rând toți bunicii. Decât să creadă că Moș Crăciun este un bătrân senil care-i lasă cadouri prin toate casele, mai bine să creadă că este cel care împlinește dorințe. Nu mereu, dar totuși… În fiecare an, toată lumea îi ia lui Victor te miri ce cadouri și îi sunt date pe principiul ”a trecut Moșul și ți-a lăsat ceva la mine”. Nu, anul acesta Moș Crăciun va veni într-un singur loc cu o singură chestie: exact ce își dorește el.

Am dat tuturor datele contului și i-am rugat să vireze atât cât ar fi cheltuit ei pe cadoul lui Victor. Restul voi pune eu și tatăl lui. Copilul ăsta chiar merită să fie fericit! Iar eu sunt datoare să fac orice pentru asta.

Intră în conversație