Episodul 244: Am un pui viu pe care l-am îmbrăcat în pene

jurnal

Vă mai amintiți de serbarea aia la care eu arătam ca un cămiloi? Când mă găsisem eu deșteaptă să le fac pe toate într-o zi, să-mi cumpăr și blugi fără să probez, să rezolv și o mie de chestii? Eh, anul ăsta am fost și mai deșteaptă.

Primește cele mai utile articole de parenting direct la tine în Inbox

sau
Înscrie-te cu Facebook

Zi de serbare, copil cu rolul pregătit, dezinvolt, mi-l spunea prin casă și mai că mă simțeam prost că îl ascult în pijamale și arăt ca la ospiciu aplaudând. L-am aplaudat de fiecare dată și zău că merit și eu aplauze pentru asta. Stați și voi pe WC și încercați să bateți din palme, apoi vorbim. Vă zic eu că veți merita aplauze! Așa am fost eu azi.

Ce mi-am zis? Are copilul serbare, nu fac nimic. Mă ocup de serbare. Am lăsat iar pe ultima zi costumația, dar acum sunt boieroaică, nu mă mai duc la birou, așa că mă trezesc de la 5 dimineața să-mi onorez datoriile profesionale, apoi sunt numai și numai a serbării. Îi trebuia costum de fulg de nea. Cât de greu poate să fie? Îi iau costumul popular, că e alb, aplic niște beteală albă peste cusături și aia e. E tiiiimp! Am timp!

Las copilul la 8 la școală și plec după beteală.

-Beteală albă aveți?

-Nu ținem, doamnă, numai d-asta argintie, aurie și roșie.

-Și albă?

-Albă nu ținem.

Hm! Ies din prima consignație cam dezamăgită și plec iute spre alta. Lasă că alții or ține. N-ai să vezi! Nimeni nu ține.

-Dar se strică mai repede sau de ce ”nu țineți”?

-Nu se vinde, nu cumpără lumea.

-Păi eu aș cumpăra, dar nu aveți. Ce? Eu nu sunt lume?

Mai aveam un pic și făceam ca Mircea Diaconu în Filantropica: ”Da` ce, dom`le? Îți mânca aeru`? Cum nu e cerere? Uite io cer!”

Recomandări



Exact așa și eu cu beteala albă. Am mers cale lungă, prin tot cartierul, prin toate magazinele (asta pentru că n-am avut curaj să mă aventurez în trafic spre un hipermarket).

Păi cine a plătit 70 de lei la mercerie pe șapte (7, ș-a-p-t-e) metri de fulgi înșirați pe ață? Aud? Cine?

Și asta nu e tot, că după ce-am luat atâta fulgăreală, doar nu mă opream la a ascunde cusăturile costumului popular. Nu! Eu am cusut toată ziua la fulgi pe nădragi, apoi pe bluză, ba chiar i-am făcut și o cipilică să aibă fulgi și-n cap.

În viața mea nu m-am mai simțit atât de împlinită, dedicată, responsabilă și cum mai vreți voi să spuneți. Nimeni nu mai era ca mine. Nimeni, dar nimeni nu va avea un așa costum. Eram convinsă că va fi cel mai tare costum. Da, poate n-oi face eu cele mai bune prăjituri la serbări, dar mi-e clar că talentul meu e la făcut costume.

Când l-a văzut Victor, ce să vă zic? A rămas cu gurița căscată:

-Ăsta e costum de fulg?

-Da, costum de fulg cu fulgi.

S-a îmbrăcat… arăta bine. Îi venea bine. Noroc că i-am pus fulgi peste tot, că dacă nu-i puneam și pe nădragi, ar fi arătat ca un cocostârc zburlit. Așa, în schimb, arăta ca un cocoșel golaș și încălțat.

Am plecat de acasă, ca o mamă responsabilă, devreme. Nu puteam să riscăm în ziua serbării. Nu mai zic că am întors capete pe stradă.

Când am ajuns, eram ultimii, nu știu cum și de la ce oră erai ceilalți acolo, dar noi am fost ultimii. L-au primit bine colegii pe Victor. Era greu să nu-l primească bine. Era cel mai cel dintre toți. El nu era un fulg, el era ”fulgi”. Numai fulgi!

A fost frumos la serbare. S-a evidențiat copilul. În plus, și pe mine m-a remarcat toată lumea. Eu nu aveam fulgi pe mine, dar toată lumea se uita să vadă cine e mama creaturii de sub pene.

Bine că sunt mici, că dacă ar fi fost mai mari, sigur s-ar fi găsit unul să strige după el: ”De ce nu i-ai zis, bă, lu` mă-ta că tre` să fii fulg de nea, nu gâscă?!”