Episodul 249: Nu-i las mâncare, dar îl învăț să pescuiască

jurnal

Dintre toți cunoscuții mei (cei care au și copii) sunt singura ca nu are casa/apartament. Sunt singura care duce o existență aproape studențească. Nu mi-am făcut un rost. Nici măcar în familie nu am chiriași. Sunt un fenomen și toată lumea are ceva de obiectat la asta. Știți cum e – e foarte ușor să știi să trăiești viața altuia.

Sunt deja obișnuită cu discuțiile despre achiziționarea unei locuințe. Știu tot. Știu până și criteriile de acordare a creditelor. Sunt bine documentată. Dar ce să vezi? Spre deosebire de toți cei care mă sfătuiesc să fac ”pe dracu-n patru” să-mi cumpăr o casă, eu sunt singura care e singură, cu un copil și fără alte garanții. Nu am curaj să mă înham singură la o căruță care va trebui să meargă chiar dacă eu mă lovesc la picior sau mi se rupe hamul.

Ca în fiecare început de an, și de data asta am trăit o mică spaimă ca urmare a reevaluării situației mele. Vacanța asta prelungită n-a făcut decât să mă aducă aproape de prieteni și rude cu care nu prea am mai interacționat până acum din cauza lipsei de timp. Am ajuns, astfel, să discut la un moment dat cu un prieten despre subiectul meu preferat (NOT): casa.

Sincer? (Și cred că am mai scris despre asta până acum…) Prioritatea mea nu e casa acum. Prioritatea sunt eu. Da, o să ziceți că nu mă gândesc la copil. Mă gândesc la copil, tocmai de aceea sunt eu prioritate. Până când copilul acesta nu va fi independent și va avea nevoie de mine, eu voi fi prioritate. Eu trebuie să fiu mai întâi atentă la mine, la sănătatea mea fizică și psihică pentru a reuși să am grijă de Victor. Aud în jurul meu oameni spunând că ei pun copilul pe primul loc… Poate par egoistă sau inconștientă, dar eu cred că trebuie să am grijă de mine ca să pot să am grijă de copil.

De ce nu mă înham la o casă? Pentru că n-aș putea să duc singură. Pentru că abia mi-am găsit echilibrul și n-aș vrea să mi-l pierd. Pentru că mă depășește toată această operațiune. Și pentru că nu am bani. Mi-e frică de credite. Mi-e frică de un angajament pe 25 sau 30 de ani.

”Și ce-i lași copilului?” mă întreabă toată lumea imediat ce spun lucrurile de mai sus. Trebuie să-i las ceva? Trebuie să-i las casă? Da, poate că așa ar fi bine și frumos, iar lui i-ar fi mai ușor. Asta dacă el va dori să rămână în București. Părinții mei mi-au făcut casă la țară, au fost niște părinți regulamentari, i-au lăsat copilului casă. Numai că, vedeți voi, copilul nu vrea să audă de casa aia și plătește chirie în Capitală.

Nu cred că Victor se va alege cu o casă de pe urma mea, dar se va alege, cu siguranță, cu amintirile zilelor pe care le petrecem împreună. Și noi chiar petrecem, cu scurte pauze de dus la școală sau pe la bunici, noi suntem, în rest, numai împreună. Noi gătim, noi facem curat, noi mergem la cumpărături, noi batem cuie, noi desenăm, noi ne luăm la trântă, noi jucăm Macao, noi tragem de sacoșe de la cumpărături, noi stăm de vorbă, noi ne trezim în toiul nopții și mâncăm ceva în ușa frigiderului, apoi ne spălăm pe dinți cu lumina stinsă ca să nu ne fugă somnul.

Noi mergem împreună peste tot. Victor știe când lucrez și ce lucrez. Victor știe de unde vin banii la sfârșitul lunii. Victor mă scoate la film cu banii pe care i-a primit de la bunici: ”Mami, vreau să mergem la film și plătesc eu, din banii mei, tu trebuie doar să vrei!”. Victor știe că plătim chirie, știe și cât, știe și ziua în care trebuie să facem plata. Dar nu avem casă. N-o să-i las casă, dar îl învăț să tragă cu casa. Poate va reuși el să facă ceea ce nu am putut eu… Era un proverb chinezesc: ”Dă-i omului un pește și va avea de mâncare o zi. Învață-l să pescuiască și va avea de mâncare toată viața.”

Intră în conversație