Episodul 250: Am fost acolo. Mulțumesc!

Mama lui Victor

Am o prietenă care a născut de curând. În primul rând, m-a sunat din oră-n oră în primele zile cu tot felul de întrebări, de la ”Ce fac dacă i s-a mișcat un fir de păr?” până la ”Ce fac dacă moare?”. În al doilea rând, când nu mă suna cu întrebări, mă suna să-mi mai povestească una sau alta: m-a tras de deget, mi-a pus mâna pe obraz, m-a tras de păr, mi-a borât pe piept, a tras un pârțuleț, a făcut căcuță de două ori azi. ”Ce tare!” îi ziceam de fiecare dată, deși dădeam ochii peste cap în timp ce o ascultam la telefon.

De multe ori, mă întrebam de ce fac asta. De ce nu îi pot spune că nu mă interesează chiar tot ce face, că nu mă uit decât la cel mult două din zecile de fotografii trimise pe Whatsapp numai de la un singur eveniment. Și-a băgat degetul în gură? Pac, 15 poze trimise. Se trage de păr? Pac, alte 15 poze trimise. Și tot așa.

Hai să nu zic nimic, și eu am fost așa. Și eu am avut copil mic și poate că la fel am procedat. Poate că și eu am făcut capul calendar celor din jur cu ce mai face copilul meu, deși nu-mi amintesc asta, dar eu nu-mi amintesc multe lucruri.

Mai bine îi ziceam, pentru că știți ceva? Știți unde s-a ajuns? S-a ajuns în punctul în care pun telefonul pe birou pentru că un bebeluș gângurește și mama lui îmi traduce ce-mi spune. ”Dar nu pot vorbi, am treabă, credeam că e ceva urgent!” ii zic eu. ”Nu trebuie să vorbești, doar asculți!”. Azi bebelușul mi-a spus să fiu cuminte. S-a și enervat pe mine la un moment dat și a început să plângă. N-am înțeles de ce, dar mama lui mi-a spus că plânge pentru că îi e dor de mine, iar eu, în cruzimea mea, nu vreau, dom`le, să mă duc pe la el.

Apoi a început să mă întrebe ce fac, cum e cu munca și alte întrebări pe care le-ar putea pune orice bebeluș normal.

Spre final, când chinul de a explica delicat faptul că am treabă, că și copilul meu mă solicită, mama lui a luat telefonul și am avut o discuție ca între adulți: ”Nu-i așa că o să vorbească repede? Ai auzit cum gângurește? Așa face mereu!”

Am lăsat-o așa, doar nu mă apucam acum să-i zic câ până se va transforma acel ”oaaa/uaaa” în ceva pe înțelesul muritorilor de rând, ei îi vor ieși câțiva (poate chiar mai mulți) peri albi.

-E cam devreme la patru luni… încercam să zic.

Spun că încercam pentru că ea chiar nu mă asculta. Nici nu mai știu exact despre ce începuse să-mi povestească, parcă despre vizita la pediatru (care pediatru i-a spus că e mult mai dezvoltat pentru vârsta lui, are cu 500 de grame mai mult decât bebelușii normali, un elefant al bebelușilor, practic), când am simțit că pierd timp prețios, în dezavantajul copilului, care avea și el nevoie de atenție. Între o mamă cu nevoie de atenție și propriul copil, n-are sens să mai spun ce am ales.

-Fă-ți un jurnal, te rog! Scrie toate lucrurile astea într-un jurnal. O să le uiți. Decât să pierzi timp spunându-mi mie, mai bine le scrii și te vei bucura de ele mai târziu.

Să nu înțelegeți că am ceva cu bebelușii sau cu proaspetele mămici, dar uneori am impresia că e prea mult. Mai ales când se suprapun peste nevoile copilului meu și spun, clar și pe înțelesul tuturor: ”Nu mai pot sta, Victor are nevoie de mine!”, iar răspunsul care mi se întoarce este: ”Dar ce? El e bebeluș?”. Nu, dar eu sunt mama lui!

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa