Episodul 272: Încep să-mi cam termin treaba?

Mama lui Victor
jurnal

Despre bunica mea, străbunica lui Victor, v-am mai povestit și în alte zile. Ea a fost și motivul pentru care el n-a mai vrut să stea la țară fără mine. De multe ori, aveam nevoie ca de aer să ”scap” de el câteva zile, ca să nu mai pomenesc de lunga vacanță de vară. Nici în ruptul capului nu voia să rămână acolo!

”Mergem, dar împreună, și stau cât stai tu!”. Da, bravo! Păi, ce afacere am făcut? Mama chiar mă implora să-l las și la ea! Își programa concediul astfel încât să stea cu el, dar ce te faci cu copilul care nici nu voia să audă de stat la țară.

Pentru mine, era de-a dreptul revoltător, pentru că lui îi plăcea acolo și mă bătea la cap destul de des să mergem. La un moment dat, acum vreo doi ani, am renunțat la idee. Copilului nu vrea să stea acolo! Mergeam împreună numai câteva zile și ne întorceam, tot împreună, la București.

Într-una din aceste deplasări, l-am întrebat:

-Mă, Victore, ție ce nu-ți place aici? De ce nu rămâi tu aici în vacanță, că uite câte chestii mișto sunt de făcut pe aici.

Adevărul e că, la țară, el are permanent treabă. Ba e cu puii, ba e cu găinile, ba e cu lemnele, ba e cu grădina, cu sapa, cu grebla, cu casmaua, ba cu rațele, cu pisoii, cu câinele, cu prepelițele, cu iepurii, cu melcii, greierii, albinele, broaștele și tot ce se mai găsește pe acolo.

-Mami, îmi place aici, dar nu pot să stau cu bunica asta. Mă enervează rău, mami! Și nu e corectă cu mine! Se poartă urât cu mine și e rea… Îmi place, dar să fii și tu, ca să mă aperi.

Am înghițit în sec și i-am dat dreptate. Așa e! Bunica mea nu e tocmai cel mai comod om pentru un copil. Bunica mea îl obligă să mănânce ca ”alți copii” (nu știu care, dar alții…), îl oligă chiar și în timp ce mănâncă, îl ceartă și îl amenință cu bătaia, îl ceartă că nu știe/recită poezii, că se murdărește, că îi răspunde și multe, multe altele.

Din ziua aceea, nu i-am mai propus niciodată să rămână acolo! E greu până și pentru mine să stau acolo, dar pentru el?

Numai că acum, după Paște, când eu făceam bagajele să ne întoarcem la București, Victor mi-a cerut să stăm un pic de vorbă. Mi-a spus scurt și clar că el vrea să rămână acolo.

-Aș mai sta câteva zile aici. Se poate?

-Ești sigur?

-Da.

-Și cu bunica ce faci? Te-ai gândit la asta?

-M-am gândit, dar sunt mare acum și pot să mă apăr singur de ea.

Mi s-a dus inima la glezne, mi s-au înmuiat picioarele, am rămas fără grai și mi s-a uscat, brusc, gura.

Se apără singur… E mare… Nu mai are nevoie de mine să-i iau apărarea… Oare de aici încep să-mi cam termin treaba?

Știu că mai sunt multe de venit în viața noastră, dar momentul în care copilul îți spune că se descurcă fără tine simți că parcă începi să-ți termini treaba, deși a mai rămas multă de făcut…

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa