Episodul 274: Obsesia unei vieți trăite pentru imagine

jurnal

Îmi amintesc cum, toată copilăria mea, s-a desfășurat sub jugul obsesiei pentru imagine. Nu puteam face orice am fi avut nevoie sau ce ne-am fi dorit pentru că ne vedea lumea, ne știa lumea, ne făceam de râs la lume. ”Lumea”, așadar, a fost factor decizional de-a lungul întregii mele vieți trăite cu părinții și bunicii. Câte lucruri nu ne-am refuzat doar pentru că ne-ar fi vorbit lumea!

Sunt 15 ani de când am plecat din casa părintească și, când mă duc acolo, trebuie să am grijă la anumite aspecte. Spre exemplu, nu pot merge la cimitir îmbrăcată oricum, adică în niște pantaloni și o geacă! Trebuie să fiu îmbrăcată frumos, dacă se poate în rochie și cu pălărie pe cap. ”Cum să mergi așa? Ne vede și pe noi lumea! Ești și tu de la București!”, îmi zice bunica mereu când nu sunt îmbrăcată corespunzător. Lume care oricum n-ar avea unde să ne vadă, decât în cimitir, pentru că mergem cu mașina până acolo, din același principiu: ”Să ne vadă și pe noi lumea că avem mașină!”. Mă rog, bunica mea nici după ce i-am arătat și i-am explicat în diferite moduri că prin geamurile de la mașina mea nu se vede nimic. Ea stă, de regulă, pe bancheta din spate și face cu mâna cunoscuților din spatele geamurilor fumurii. Se supără că nimeni nu-i răspunde la salut. Eu îi explic că nimeni nu o vede, dar ea e convinsă că e văzută de toți, dar nimeni nu-i răspunde din invidie: ”Iî e năcaz că io mă împlinb cu mașina!”.

Are 80 de ani acum, are probleme cu un ochi, care nu i se mai deschide de vreo 20 de ani și pentru asta poartă acum ochelari cu lentile heliomate ”ca să nu vadă lumea că are un ochi închis”. Mult timp le zicea tuturor că așa vrea ea să-l țină.

I-a trecut viața trăind pentru părerea altora… Așa eram și eu. Așa m-au crescut și pe mine. Au trecut mulți ani și am trecut prin multe ca să înțeleg că trăiesc numai și numai pentru mine și pentru copilul meu. Am înțeles greu că fericirea vine din noi, nu din ceilalți. Am înțeles târziu că părerea altora nu mă ajută la nimic, nu-mi dă de mâncare, nu-mi plătește facturile și nici nu mă face fericită. Am învățat să mă limitez la mine, la ceea ce sunt, ceea ce trăiesc și simt eu.

Mă bucuram că am ajuns la aceste concluzii destul de devreme în viață, pe la 27-28 de ani și că nu am făcut greșeala să trăiesc așa. Eram convinsă că la bătrânețe aș fi ajuns să regret lucrurile pe care nu le-am făcut și pe care mi le-am refuzat doar din dorința de a păstra o anumită imagine în ochii lumii.

Dar mă uit la bunica mea, la cei 80 de ani ai ei recent împliniți, cum vorbește cu mândrie despre viața ei și, mai mult de atât, ne roagă să-i aducem fanfara la înmormântare și să nu-i lăsăm pe muzicanți să facă pauze. ”Să cânte întruna, să să audă în tot satu`, să nu stea să să uite cum am văzut io pâ la alții. Și să nu mă faceț dă râs. Pă mine să mă duceț cu fanfara la cimitir, să-mi faceț pomană ca lumea, cu dă toate și să mă plângeț! Să vă urcaț în mașină, lângă mine să mă plângeț, să vadă lumea că m-aț iubit! Și să nu lăsaț să-mi crească iarba pă mormânt, să aveț grijă dă el!”.

De unde deduc că e foarte greu să scapi de obsesia unei vieți trăite pentru părerea altora…

Degeaba îmi imaginam eu că voi ajunge să regret, că bunica mea nu regretă nimic. Ba e chiar invers –  își duce obsesia cu ea în mormânt.

Intră în conversație