Episodul 275: Când bunica își descoperă nepotul

jurnal

V-am mai spus, a fost prima vacanță în care copilul a ales să rămână la țară. A fost o lecție importantă pentru mine. Am reînvățat să nu-mi pierd niciodată speranța. De-asta acum aștept să-mi cumpăr un BMW X5. N-am încă toți banii, am numai câteva sute de lei, dar dacă mai pun câteva zeci de mii de euro, mi-l iau!

Eu credeam că nu va mai veni niciodată clipa în care copilul să vrea să rămână la țară singur, fără mine. Cred că și dacă îmi spunea cineva, i-aș fi râs în față cu un sincer ”Du-te, bă, d-aci!”.

Și uite că s-a întâmplat! (De-asta zic și că îmi iau BMW-ul ăla!)

Dar minunea nu s-a oprit aici. Minunea a continuat și a ținut toată vacanța. De unde eram pregătită mereu să intervin, la fiecare telefon dat sau primit, am avut surpriza să constat că mama, care era genul acela de bunică dictatoare, a redevenit om și a transformat casa din lagăr de concentrare în loc de distracție.

Mama a lăsat garda jos abia acum, când Victor are șapte ani! De-asta zic eu că-mi iau BMW! Mama a lăsat de la ea și a câștigat enorm. Și-a câștigat nepotul! Îmi povestea în fiecare seară ce au făcut peste zi. S-au dus în vizite pe la alți copii, au primit vizite de la alți copii, au făcut pâine, au făcut gogoși, au improvizat o ciutură la fântâna vecinilor cu un ghem de lână și o găletușă de la iaurt, au citit basme de Petre Ispirescu și s-au uitat la Simon`s Cat pe telefonul ei.

În fine, ideea e că lui Victor i-a fost atât de bine acolo, că eu nici nu i-am auzit glasul. Semnul unei deplasări reușite, cel puțin în ceea ce-l privește pe Victor, e faptul că nici nu vrea să mă audă la telefon. După cel puțin două săptămâni, începe să i se cam facă dor și abia atunci mă pot aștepta ca el să-și dorească să vorbească și cu mine. În rest, puteți uita…

Ceea ce m-a impresionat până la lacrimi (și vă rog să faceți abstracție de acest clișeu cu care nu mă mândresc, dar chiar am plâns), a fost reacția mamei mele după ce Victor a plecat: ”Doamne, ce copil e! Vorbești cu el cum vorbești cu un om mare! Și te înțelege! Doamne, și cât am mai râs cu el! Și știi cum adormea seara? Știi că-mi zicea să-i citesc măcar o jumătate de pagină că el e obosit, dar adoarme frumos dacă îi citesc? Știi că-i place lui să facă el singur gogoșile?…” Și multe altele, la care eu doar mi-am înghițit lacrimile, am dat aprobator din cap și i-am răspuns în gând: ”Știu, mama, știu toate astea, numai tu nu le știai…”

Mă bucur că, într-un final, și-a cunoscut nepotul, chiar dacă i-a luat șapte ani…

Intră în conversație