Obișnuiesc să scriu ascultând șlagăre românești. Încep pe ”Opriți timpul” și las să curgă până la lăutărească. Așa funcționez eu. Asta în cazul în care nu scriu dimineața, înainte să se trezească Victor, lumea, soarele, ziua, și atunci scriu în liniște.
Așa a fost și ieri. Pentru că după-amiaza, la noi în casă, bate soarele în geamul de la bucătărie, pentru că Victor era afară și de acolo îl aud mai bine dacă mă strigă, pentru că îmi place căldura asta de vară timpurie (și ca să fiu aproape de frigider și de mâncare), m-am mutat cu laptopul la masa din bucătărie.
Am ciulit un pic urechile spre fereastră, ca o vulpe care umblă după găini, să-i aud pe copiii de jos. Sunt vreo opt în gașca asta de bloc. Vin de la toate scările și s-au aciuat la blocul nostru pentru că numai Victor și cei doi prieteni ai lui din bloc au fost vrednici să-și facă aici un adăpost. Au găsit prin parcare un morman de cartoane mari, niște plăci de parchet de la renovări, un dulap vechi și un scaun de birou și și-au construit un ditamai sediul în spatele blocului. Acum sunt ca furnicile. Toată ziua, cară toți diverse materiale acolo, în funcție de ce găsesc. Am râs cu lacrimi în ziua în care, în parcare, lângă tomberoane, a aruncat cineva o canapea ca vai de mama ei. Mă rog, nu starea ei conta, pentru ei ar fi fost perfectă, numai că n-au putut s-o care. În schimb, pentru noi, părinții, toți spectatori de la ferestre, a fost o adevărată comedie. Vă puteți imagina vreo opt maimuței încercând să mute o canapea? Împingeau la ea până le ieșea sufletul, apoi se urcau pe ea să se odihnească. Victor a venit de vreo trei ori în casă, să bea apă.
-Și? Cum e afară? Ce faceți? întreb eu ca și când n-aș fi știut nimic.
-Facem chestii! și a tulit-o înapoi pe ușă.
Am leșinat de râs în momentul în care le-a venit strălucită idee (NOT să facă două rânduri de forță. Adică patru s-au pus să împingă canapeaua și patru îi împingeau, din spate, pe cei care erau în linia întâi. Când au văzut că nu le merge cu împinsul, au trecut pe partea cealaltă – să tragă.
În momentul în care au reușit să o mute, cel mai probabil, o miime de milimetru, a strigat unul:
-S-a mișcaaaat!
Au început toți să țopăie de bucurie, apoi au trecut la analiza progresului. Se aplecau și se uitau la pietre, acum era ”la altă piatră”.
Ieri, când i-am auzit vorbind jos, mi-am amintit de chestia asta. Am început să scriu ascultând la ei în continuare.
După vreo oră, am observat că sunt fără nicio muzică, dar fix când să dau PLAY, am auzit de jos: ”Veniți! Veniți! Am găsit un pui mort!”. Găsiseră un pui de guguștiuc căzut din cuib. L-au analizat atât de mult, iar la ce discuții am auzit, am impresia că i-au făcut și autopsia.
N-am mai dat PLAY, am stat ca o cloșcă și am ascultat glasurile ascuțite pline de uimire ce se auzeau de afară și pot să vă spun doar atât: am ascultat cea mai bună muzică din viața mea!
Comandă acum cartea „Eu n-am furis – Dialoguri Marioneze„, de Vivi Gherghe, cu ilustrații de Tuan Nini, o carte scrisa cu mult umor, replici foarte bine construite, personaje memorabile, de la autoarea serialului „Mama lui Victor”. Este o carte a regasirii copilariei autoarei prin ochii propriului copil. O experienta dulce-amara, povestita cu mult haz in care Vivi este, in acest volum, pe langa mama lui Mario si ”nacota” bunicilor. Aceasta este disponibilă AICI.
