Episodul 288: Există și astfel de bunici!

jurnal

Îl târăsem pe Victor cu mine la o ședință. Se plictisese îngrozitor, dar a stat liniștit și m-a așteptat să termin. Îl simțeam că e dincolo de răbdare, că e dincolo de nervi, că e, pur și simplu, terminat. Nu mai avea nicio baterie. Am încheiat totul, l-am luat de mână și ne-am oprit direct în parc. Ne-am uitat la mormolocii din lac, am hrănit câțiva porumbei, ne-am plimbat, am stat un pic întinși pe iarbă, timp în care eu am pus STOP la orice telefon și orice gând care m-ar fi putut lega de job, de casă și alte datorii de adult.

Victor a vrut o înghețată și, mai mult de atât, a vrut să mănânc și eu o înghețată cu el. Mie nu-mi place înghețata, dar am zis să mă sacrific, așa cum se sacrificase și el pentru mine trei ore în ședință.
Stăteam pe bancă, la soare, când am auzit doi bărbați, cam în vârstă după voce, vorbind în spatele nostru.
Unul dintre ei povestea cum a fost în Obor să cumpere aripi de curcan, cum a găsit loc de parcare fără plată, cum comandă curcan la un magazin, cât de bune sunt produsele și cum caută să ia ce e mai bun pentru Denis (?) (sau Boris… era un nume care se termina în ”-is”), cum trebuie să mănânce numai ce e sănătos și natural, cum îi face supă, de unde cumpără legumele, ce pune în supă, când mănâncă ouă și de unde le ia. Celălalt îl sfătuia să pună un acid în apa în care fierbe curcanul, măcar puțin oțet, apoi îi recomanda un furnizor de lapte de vacă și o fermă de pui.
Am avut impresia că vorbesc despre vreun prieten care trebuie să țină vreo dietă din cauza unei boli. Că nu mânca nimic prăjit, nu mânca zahăr și totul era foarte bine calculat.
Apoi au vorbit despre programul de masă, pe ore și pe zile. Într-o zi avea carne, într-o zi avea ou. Ce bine o fi să ai așa prieteni la bătrânețe, când o fi bolnav! mi-am zis.

Mi-am întors și eu capul să-i văd. Ce drăguț, mi-am zis, mi-aș dori și eu ca la 60-70 de ani, când o să fiu senilă, nesuferită și cardiacă, să am două prietene care să-mi poarte de grijă așa.

Apoi am mai auzit că are zile în care nu prea vrea să mănânce, deși nimic nu e diferit în mâncare, dar, pur și simplu, nu vrea și atunci suge. Poftim? Apoi am aflat că are opt luni și mai are până la înțărcare. Am auzit o odă adusă alăptării de la doi bărbații de vârsta a treia, cum nu credeam că voi ajunge să aud vreodată în viață. Nu știu dacă amândoi aveau nepoți sau strănepoți. Unul avea sigur, că îi luase aripi de curcan. Cel de-al doilea, nu știu, dar era foarte bine informat. Să auzi un om vorbind despre laptele de mamă, formula de lapte, cazeină, alăptare la cerere, vă zic, nu e un lucru care să ți se întâmple prea des.
Îmi pare rău că nu m-am dus la ei să le strâng mâna și să le zic: Felicitări, domnilor!

Comandă acum  cartea „Eu n-am furis – Dialoguri Marioneze„, de Vivi Gherghe, cu ilustrații de Tuan Nini, o carte scrisa cu mult umor, replici foarte bine construite, personaje memorabile, de la autoarea serialului „Mama lui Victor”.  Aceasta este disponibilă AICI.

Intră în conversație