Am copilărit la țară. Vara mea începea atunci când curtea se umplea de dude. Uram dudele. Și mai mult uram faptul că trebuia să am grijă să nu scape rațele la dude. În perioada în care dudele se făceau covor în curte, trebuia să am grijă să nu las rațele să le mănânce. Nu știu ce li s-ar fi întâmplat, dar mamaia zicea că ”se leșuiesc”.
Am avut mereu grijă să nu le las să se leșuiască, dar tot uram faptul că toată aleea era neagră și trebuia să calc cu grijă ca să nu mi se zdrobească sub picioarele desculțe și să-mi păteze tălpile. Aveam, în curtea bunicilor, un dud imens, care nu făcea altceva decât să producă tone de dude negre, mari, să umple curtea cu ele și cu omizile. Veneau la pachet. N-a fost vară să nu fim plini de omizi. Mi se părea că-mi circulă omizile și prin sânge. Și pe astea le uram!
Citește mai multe despre copilăria mea la țară în cartea ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”. Aceasta poate fi comandată de AICI.
Când am devenit mamă, la Capitală, am avut nenumărate momente în care m-am întrebat cum ar fi fost copilăria lui Victor dacă ar fi trăit și el acolo. Dudul nu mai există. E numai curtea, acum goală și fără niciun Dumnezeu. Dudul acela chiar cred că era Dumnezeul curții.
Victor nu are nici curte, dar se bucură de grădinița din jurul blocului. Cred că sunt mai fericită eu când se strâng cu toții, din toate scările, și stau în spatele blocului. Bat mingea, fac cazemate, joacă șotron, încă se mai pot bucura de copilărie așa cum ne-am bucurat noi.
Mă rog, se bucură cât se bucură, pentru că există și la noi în bloc genul acela de vecini care le-ar tăia mingea dacă ar da-o peste gard. Aici nu pot da mingea peste gard, dar pot, cu glasurile lor, s-o deranjeze pe ”mamaia de la 1”. Mamaia de la 1 este genul acela de femeie în vârstă care are dublă personalitate: când vorbește cu ei ca și când ar fi toți ai ei și când îi ia la ușuială și-i gonește care încotro. În ultimul timp, predominantă a fost personalitatea asta mai agresivă. I-a tot necăjit. Ba le-a distrus cazemata, ba i-a dat afară din grădinița blocului, ba le-a luat mingea, ba i-a stropit cu apă de la fereastră. ”Numai răutați!”, cum zice Victor.
Acum două săptămâni, am auzit-o și eu cum țipa că se va duce la administrator să facă o ”reclamație la proprietarii de copii”, că nu se mai poate, domle, trăi cu asemenea creaturi pe lângă bloc. Trebuie să menționez aici că ei nici nu sunt afară în timpul orelor de liniște, Ies, de regulă, după ora 17.00. Nu fac gălăgie, vorbesc și ei, că doar n-or fi muți. Râd, vorbesc, mai strigă câte unul, dar nu s-a plâns nimeni de ei. Când mamaia de la 1 amenința cu reclamația, un tătic de la etajul 6 a ieșit imediat pe geam să vadă care e problema. S-a și dus jos să discute cu ea. Am auzit doar atât:
-Ăștia nu mă lasă să dorm!
-Păi ei fac gălăgie aici, în partea asta, dumneata ce faci? Dormi în bucătărie? Dormitorul e pe partea cealaltă.
Am început să râd și mi-am văzut de ale mele. Nici măcar nu puteam să-i zic lu Victor s-o lase mai ușor, pentru că chiar fuseseră pașnici.
Ieri, spre seară, când pregăteam masa și mai aveam un pic până să-l strig, am auzit-o iar pe mamaia de la 1.
-Vă omor! Plecați d-aci că vă rup picioarele! Obraznicilor!
Ce-or fi făcut? Am scos imediat capul pe geam. Nu era nimic, nici nu se prea auziseră, meștereau ceva cu niște bețe.
-Pui io mâna pă voi! Plecați d-aci am zis! Hai! Valea! Nesimțiților! Unde e mă-ta? Unde sunt mamele voastre? Nenorocitele!
Opresc focul la aragaz, mă încalț și mă pregăteam să cobor. Îmi tot ziceam: ”Calmează-te, fată, e femeie bătrână, nu te pune cu ea!”, dar nu era chip să mă liniștesc.
Până să ajung la ușă, deja vedeam negru în fața ochilor, apoi am auzit iar de jos:
-Fir-ar mă-ta a dracu să fie! Te omor! Ia-l p-ăla și plecați d-aci!
Dar imediat și glasul atât de cunoscut mie:
-Hei, mamaie, de ce zici de mamele noastre? Lasă-ne și pe noi să stăm aici, că nu e numai blocul tău, e și al nostru. Și să știi că dacă mai faci așa, mamele noastre o să cheme Poliția. N-ai voie să ne bați și nici să ne omori, că o să faci pușcărie! O să vină Poliția și o să te ia să te ducă la pușcărie! Treaba ta!
Mamaia nu s-a mai auzit. N-am mai coborât, am ieșit iar pe geam și am sondat terenul:
-S-a întâmplat ceva, mamaie? am întrebat.
-Eh, vorbeam și io cu ei. Așa drag mi-e de ei, mânca-le-aș ochii lor de frumoși. Hai, stai liniștită acolo, că am io grijă de ei acilea.
Mânca-i-aș eu gura aia și creierașul lui de copil care se apără singur…
