M-am abținut cu greu să nu scriu despre asta. Așa cum m-am abținut și să nu scriu despre ședințele cu părinții. Dar cred că trebuie să povestesc cum funcționează comunicarea doamnei învățătoare cu noi, părinții, aceste slugi umile ale copiilor și ale școlii.
Știți cum e? E o buclă, de fapt, în care nimeni nu e mulțumit, toți ne abținem de la comentarii și înghițim în liniște pentru că nu cumva copiii noștri să aibă de suferit ulterior.
Am ales școala de cartier pentru că îmi era aproape, ne era comod, am considerat că un copil, la vârsta lui Victor, are mai mare nevoie de o oră în plus de odihnă decât de vreo poezie învățată sau o pagină de bastonașe într-o școală lăudată. Lasă că și aici o să fie bine! mi-am zis.
Am fost foarte fericiți cu doamna învățătoare. Copilul avea o relație bună. Și eu… Mă rog, ce relație puteam avea din moment ce mă vedeam cu ea destul de rar, la consultații sau la ședințe. N-am avut niciodată nevoie să o sun, totul era perfect.
Auzeam de pe la alte mame că au sunat-o pe doamna și nu le-a răspuns, dar știți cum e… nu mai e ca pe vremea telefoanelor fixe, sună ea înapoi, mă gândeam eu. În fine, cert e că n-am urmărit cazurile. Nu era treaba mea.
Apoi, cumva, comunicarea intrase într-un tipar: doamna învățătoare ne trimitea un mail atunci când era nevoie să ne anunțe de vreun concurs sau cine știe ce activitate și ni se solicita să scriem răspunsurile în ”vocabularele de corespondență”. Da, există aceste vocabulare de corespondență, pe care copiii le țin în ghiozdane. Primim informații pe mail, trimitem informații pe hârtie, prin copii – acești porumbei voiajori ai sistemului…
Nu e rău, ne descurcăm și așa, dacă astea sunt regulile, ce să facem? Ne luăm la ceartă? Nu! Că poate se supără și o să ”lase clasa”.
Apoi, a venit și ziua în care am primit următorul email:
Stimati parinti,
Vineri, 19.05.2017, vom desfasura o activitate extracurriculara cu tema „ABC-ul ingrijirii animalelor de companie”, in cadrul scolii.
Va rog ca pentru maine, sa notati in vocabularele de corespondenta, daca sunteti sau nu de acord, cu participarea elevilor la aceasta activitate.
MENTIONEZ CA ACTIVITATEA SE VA INCHEIA LA ORA 11:50. Astfel ca, cei care participa, vor fi preluati de catre parinti la aceasta ora, iar cei care nu pot participa, vor fi preluati la ora obisnuita.
Va rog sa scrieti in vocabulare, indiferent daca copiii vor participa sau nu, la aceasta activitate.
Cele bune,
Am scos doar semnătura, am luat copy-paste așa cum am primit. Greșeala mea majoră a fost că l-am lăsat pe copil să scrie el ”DA”-ul. A vrut el. Și-a dorit el să mă ajute pe mine cu chestia asta. Nu mai contează, ideea e că nu a fost bine. Trebuia semnătura mea. Am zis – am greșit eu. Dar copilul? Cu copilul ce ai? De ce să fie pus cu ”NU”?
Copilul a venit în ziua aia cu lacrimile uscate pe ochelari și a început să plângă imediat ce a intrat pe ușă. Că el e pus cu ”NU”. Abia am reușit să înțeleg ceva. Iar după ce am înțeles, am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe doamna învățătoare. Nu mi-a răspuns. Nici la al doilea telefon, mai tărziu.
Am așteptat să vină ziua de consultații și să merg să vorbesc cu ea. Nu mi se părea firesc să lase un copil să plângă, pur și simplu, să nu-i zică nimic. Mi-a povestit că a stat în bancă și a plâns. În plus, hai să fim oameni! Nu-mi dădusem semnătura sub răspuns, dar la naiba, era vorba de o activitate despre animalele de companie, nu trafic de droguri de mare risc sau transplant de organe. Nu e ca și când ar fi murit lumea fără semnătura mea. Îl respinsese, pur și simplu, și îi zisese în fața clasei că nu e bine că a scris el, ea are nevoie de scrisul meu și de semnătura mea. De ce nu o fi făcut asta în scris, sub scrisul lui, să-mi trimită bilețel înapoi, conform sistemului pe care singură la instituit?
Tot la ora de consultații am anunțat-o că Victor are un telefon în ghiozdan pentru că se întâmplă să mai vină și singur acasă. Nu e voie! Trebuie să dau o declarație scrisă (pe vocabular oare?) pentru că ei nu au voie să-l lase să plece singur din școală. Stop, stop, stop, what? Nu are voie să plece singur? Ok, dar dacă nu anunțam eu, știa cineva că pleacă singur?
I-am mai spus atunci că am sunat-o pentru că nu știam ce s-a întâmplat, dar mi s-a răspuns că ea nu poate răspunde tot timpul la telefon. Care tot timpul? Că nu răspundeți niciodată! Că nu stă cu telefonul toată ziua, mai are și alte lucruri de făcut. Da, ok, înțeleg chestia cu viața personală, dar eu am sunat în jurul prânzului, după ce ieșise copilul de la ore. Sau după prânz începe viața personală? Programul este de la 8.00 la 11.30 când ies copiii?
Apoi a mai urmat o sedință cu părinții în care ni s-a cerut feedback. Scris, pe hârtie, ca la școală. Poftiți în clasă, luați de scrieți. Adică ne-am întâlnit la ședință ca să dăm un fel de lucrare. Tot atunci ne-a specificat clar că pentru orice discuție ne așteaptă la școală, în ziua de consultații (o oră pe săptămână pentru 30 de părinți), la telefon nu ne va răspunde. ba chiar trebuie să ne programăm la consultații – să dăm un SMS înainte. Avem vocabulare, dacă e ceva, putem scrie acolo. Ba chiar cred că am putea cumpăra și niște porumbei voiajori – s-ar mai juca și ăștia mici cu ei, le-ar da să mănânce, ar deveni mai responsabili.
Pe vremea mea, doamna venea la poartă și le spunea alor mei tot ce fac. Nu erau telefoane mobile pe vremea aia, erau doar vocabulare, dar se pare că n-am știut la câte lucruri pot folosi. Dar asta era la țară, în anii 90. Acum suntem la București, în 2017, avem vocabulare și pixuri.
Mâine se termină anul școlar, au festivitatea de premiere și nu pot decât să răsuflu ușurată. Și copilul la fel. Se duce cu greu la școală după episodul acela. Acum, vă întreb pe voi, e firesc așa? Adică mă orientez spre altceva? Există și altceva? Sau rămân aici și scriu bilețele în următorii patru ani?
Am vrut azi să merg la consultații și să încerc, măcar în ultimul ceas să vorbesc cu ea despre toate lucrurile acestea. Mi-am făcut programul de așa natură ca să pot ajunge la ora respectivă la școală. I-am dat SMS ieri, la prânz, să mă programez. Mi-a răspuns aseară și m-a rugat să amânăm pe joi, după festivitate, dacă nu e urgent pentru că în timpul orei de consultații va pregăti festivitatea. Nu era urgent…
Comandă acum cartea „Eu n-am furis – Dialoguri Marioneze„, de Vivi Gherghe, cu ilustrații de Tuan Nini, o carte scrisa cu mult umor, replici foarte bine construite, personaje memorabile, de la autoarea serialului „Mama lui Victor”. Este o carte a regasirii copilariei autoarei prin ochii propriului copil. O experienta dulce-amara, povestita cu mult haz in care Vivi este, in acest volum, pe langa mama lui Mario si ”nacota” bunicilor. Aceasta este disponibilă AICI.
