Episodul 291: Poveștile ședințelor cu părinții și bula temporală

jurnal

Când a început Victor grădinița, m-au trecut toate apele. A fost bine la grădiniță, deși atunci n-aș fi putut spune asta. Existau anumite aspecte care mă nemulțumeau, dar faptul că era lângă casă și că el avea prieteni acolo, m-a făcut întotdeauna să închid ochii. Când a terminat grădinița, am răsuflat ușurată că acum trece într-o nouă etapă, că voi alege cu mare atenție școala și voi sta ca un pitbull la cotitură pentru tot ce nu va fi în regulă.

În fine, bunica mea avea o vorbă: ”Mă sculai la miezul nopții și ajunsei la stâlpul porții!”. Exact asta am făcut eu cu școala! Mi se părea așa… că intru, ca prin vis, în altă lume cu în care totul e perfect, cadre didactice perfecte, sistem de învățământ perfect, școală perfectă. Mi se părea că l-am prins pe Dumnezeu de picior când am ales școala aceasta. Credeam că am găsit Raiul pe Pământ, că am lumea la picioare, că tot ce a fost greu și urât și toate situațiile prin care am trecut vor dispărea acum, ca prin magie, iar viitorul nostru va fi un fluviu de lapte și miere.

Comandă acum  cartea Eu n-am furis – Dialoguri Marioneze, de Vivi Gherghe, cu ilustrații de Tuan Nini, o carte scrisa cu mult umor, replici foarte bine construite, personaje memorabile, de la autoarea serialului „Mama lui Victor”.  Este o carte a regasirii copilariei autoarei prin ochii propriului copil. O experienta dulce-amara, povestita cu mult haz in care Vivi este, in acest volum, pe langa mama lui Mario si ”nacota” bunicilor. Aceasta este disponibilă AICI.

În fine, să nu uit ce am vrut să spun. Știți ce mi-a plăcut mie în acest an? Ședințele cu părinții! Muream de drag când auzeam că avem ședință. Și am avut câteva! Am avut de ajuns! Erau gratis și de-asta ne-am permis. Cred că, pe undeva, și faptul că ni s-a tot spus la prima ședință din toamnă că, vezi Doamne!, părem și noi interesați acum, la clasa pregătitoare, că suntem la început, dar cu timpul va începe să ne doară glorios în dos. Ne-a spus asta nu o persoană, ci mai multe! Drept pentru care, întreaga adunare de părinți s-a pus pe treabă. Cred că a fost un fel de ambiție colectivă de a le scoate din cap acelor persoane eventualul dezinteres care ne-ar fi putut cuprinde cu trecerea timpului. Dom`le, noi nu avem cum să ajungem așa! Noi suntem activi! Noi suntem toți pitbulli.

Cum ni se părea că e ceva în neregulă, cum anchetam, urmăream, dezbăteam, scriam petiții, făceam sesizări, veneam cu lucruri de acasă, ne mobilizam imediat. V-am zis: suntem toți părinți-pitbull.

A trecut anul, și iată-mă acum, tânjind după timpurile când tânjeam după ce sunt. M-a lovit așa un dor de ședințele cu părinții de la grădiniță. Mi-e așa de dor să aud că nu știu care chicotește în pătură la ora de somn, că X nu mănâncă spanac, că se mai ceartă pe creioane, că mai fac pipi pe ei, că se pupă. Așa de dor îmi e de întâlnirile în care doamna educatoare ne povestea râzând despre discuțiile lor, despre ce mai făceau pe acolo, îi imita pe fiecare. Era amuzant să-mi imaginez o sală plină de gândăcei mișunând.

Încă nu mă identific în această postură de mamă de copil mai mare, cu probleme atât de complicate. Nici nu știu când am ajuns aici. Parcă mai ieri scriam primele episoade din ”Titoc la munte și la mare”.

Ieri au avut festivitatea de final de an și, deși m-am bucurat să-l urmăresc acolo, și-mi tremura inima de dragul lui, după ce am ajuns acasă, am picat în bula temporală în care nu fac decât să mă uit la el și să mă întreb când naiba s-au întâmplat toate…

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație