Episodul 295: Bine că nu sunt tânără!

jurnal

Am o prietenă care tocmai a împlinit 40 de ani și fix în ziua în care adăuga trandafirul ăsta în buchetul vieții, ea a avut o cădere de și-a ciufulit tot buchetul, ca să zic așa. A intrat în depresie. Brusc, a început să-și vadă toate ridurile, toate firele albe, toate imperfecțiunile, toți colăceii, toate vergeturile. Brusc, se vedea bătrână și urâtă.

Se uita la tinerele din jurul ei, la fetele de 21-22-23 de ani și era un pic invidioasă. Ok, un pic mai mult. Mă rog, mult de tot. Am încercat să-i spun că ridurile nu se văd așa cum zice ea. I-am zis și că nici firele albe nu se văd. Ba chiar i-am spus că am și eu (chiar mai multe ca ea – dacă nu mi-aș vopsi părul, aș arăta ca Pittiș, Dumnezeu să-l ierte!). Dar scăpasem un amănunt important, eu nu împlinisem 40 de ani. ”Da, dar tu nu ai 40 de ani!” mi-a zis. Adică ea, pe lângă faptul că are atâtea hibe, acum mai are și 40 de ani.

Nu am eu 40 de ani, dar nu mi-aș dori nici în ruptul capului să fiu mai tânără. Ce să fac? Să am acum 21 de ani? Să am pielea bine întinsă pe obraz și pe abdomen și să nu știu nici pe pe lume sunt? Îmi amintesc că la 21 de ani eram o vărzucă. Nu prea aveam habar de multe lucruri. Încă nu învățasem că nu tot ce zboară se mănâncă. Eram studentă, aveam tot felul de joburi dubioase – făceam sondaje, mergeam din bloc în bloc, din ușă în ușă; eram secretară sau mergeam să fac practică prin vreo redacție unde eram ținta glumelor de autobază.

Nu aveam bani nici să trec strada, de multe ori. Mă duceam acasă la mama în fiecare săptămână ca să mă întorc cu câteva caserole cu mâncare, iar când nu aveam nici bani de bilet redus la tren, o puneam să-mi trimită pachet prin cineva sau mi-l punea la tren, pur și simplu.

Locuiam prin tot felul de imobile în te miri ce combinații: cu colegi, cu colege, cu fratele meu, cu colegii lui, în gazdă pe la vreo pensionară și tot așa.

Așa că nu, nu as vrea să fiu iar tânără. Sau poate aș vrea să am corpul de atunci și mintea de acum. Dar să mai fiu din nou acolo, așa cum am mai fost, nu aș vrea. În plus, am învățat atâtea lecții în anii care au trecut și am tras atât de greu să ajung ce sunt azi, că zău dacă aș lua-o de la capăt să mai trec prin toate. Nici nu pot să spun că aș face ceva diferit. Dacă aș avea șansa să o iau de la 21 de ani din nou, sunt convinsă că nu aș face nimic altfel.

Am îmbătrânit și nu mai am chef să o iau de la capăt cu lecțiile de viață. Prefer să fiu cu părul alb, cu riduri, cu celulită, cu vergeturi, cu colăcei, cu 10 kg în plus. Da, eram mai tinerică, mai în floarea vârstei, poate și mai frumușică, deși și asta e discutabil, dar nu aș vrea deloc, deloc, deloc să fiu acum ca atunci. Mi-a ajuns tinerețea asta, partea de tinerețe în care ești inconștient, când ești adult proaspăt și, practic, te îmbeți cu ”maturitatea”. Ai impresia că l-ai prins pe Dumnezeu de picior – ești major, faci ce te taie pe tine capul, îți ești propriul stăpân. Și tot pici în gropi așa. Și tot îți iei țepe. Și tot ai dezamăgiri. Și tot ai povești de dragoste. Și tot suferi. Și tot o iei de la capăt. Și tot așa…

Prefer această tinerețe de după 30 și de ani, când începi să te maturezi, când nu mai alergi ca o muscă fără cap după cai verzi, când știi cine ești și ce știi să faci, ce te definește, ce te face fericită.

Dar… vorba prietenei mele – încă nu am împlinit 40 de ani. Cine știe cum voi gândi atunci…

Comandă acum cartea Eu n-am furis – Dialoguri Marioneze, de Vivi Gherghe, cu ilustrații de Tuan Nini, o carte scrisa cu mult umor, replici foarte bine construite, personaje memorabile, de la autoarea acestui serial. Este o carte a regasirii copilariei autoarei prin ochii propriului copil. O experienta dulce-amară, povestită cu mult haz, în care Vivi este, pe lângă mama lui Mario si ”nacota” bunicilor. Cartea este disponibilă AICI.

Intră în conversație