Episodul 298: Trăim într-o lume cu multe mame dure

jurnal

Știți cum începea reclama aia care nu mai știu la ce era, dar era cu apa dură, cu vocea aceea gravă care zicea: ”Trăim într-o lume cu multă apă dură…”? Nu contează dacă vă mai amintiți de ea, ideea e că eu mă gândesc foarte mult la reclama asta când văd așa… nu știu cum să vă zic… atâtea persoane care se pricep la treaba asta cu creșterea copiilor.

Pe unde te duci, trebuie să fie cineva mai catolic decât Papa care să-ți dea câteva sfaturi pentru că tu nu faci, domle, ce trebuie! Nu poți să miști în public, fără să sară cineva cu o remarcă. Mai mult, că asta nu era suficient, nu poți nici în viața virtuală să te mai miști sau să zici ceva că imediat se găsește o hoardă care să te linșeze că aia nu e bine, că așa nu se face, că habar nu ai, că e inadmisibil… Mă rog, când e vorba de scos ochii ne pricepem toți de minune!

Acum e Săptămâna Internațională a Alăptarii și, în dulcele stil clasic, trebuia să fie ceva. Trebuia să apară ceva, un conflict, un clinci, o chestie între mamele care au alăptat și cele care nu, între cele care au alăptat până a supt copilul din picioare și cele care l-au înțărcat la diversificare (mi-a povestit o prietenă că a asistat la divergență pe tema asta). Mi se pare că nu mai e nimic nou, că de câțiva ani încoace, de când sunt mamă, parcă numai asta facem pe tema alăptării. Am ajuns să ne batem cu pumnul în piept, mai ales dacă pieptul a avut și lapte. Alăptarea a ajuns să fie darul suprem al maternității, pe care dacă nu l-ai dăruit copilului, nici nu ai dreptul să crâcnești – stai jos, nota patru, nu ești mamă bună! E o condiție esențială, iar cine nu o bifează… apăi… știți și voi.

Mă rog, alăptarea e numai un exemplu – am luat-o în ordine – că după alăptare e diversificarea unde…mană cerească și acolo cu treburi discutabile, avem și acolo material de judecat mamele.

Uneori, când mă învinețesc ca un emoticon din epoca Yahoo Messenger din cauza celor care mă judecă pe stradă, în tramvai sau în sala de așteptare la dentist sau când îmi vin cu sfaturi (așa cum știu ei să vină, că așa cred ei că e bine), sau când mă ceartă că al meu face gălăgie sau când îi dau bomboane ca să fie cuminte în supermarket, mă liniștesc cu gândul că poate au uitat sau n-au avut niciodată copii și atunci nu (mai) știu cum e sau cum era. Și încerc să mă liniștesc, cât de cât. Încerc să-mi amintesc că eu sunt mama copilului care e subiect de discuție și că mai bine ca mine nu-l cunoaște nimeni și că mai bine ca mine nu știe nimeni ce e bine pentru el și, mai mult, nu știe nimeni mai bine ca mine ce e bine ȘI pentru mine, că și eu exist pe lângă copil! Și merge. Îmi funcționează treaba asta. Nu mereu, dar să știți că iese, de regulă.

Ei bine, nu la fel stau lucrurile când vine vorba despre celelalte mame. Nu aceeași situație e atunci când treburile astea se petrec între mame. Noi între noi, ce să ne mai dăm după cireș?, suntem cele mai învrăjbite. Noi cu noi suntem cele mai aspre. De parcă nu toate am fi, până la urmă, în aproximativ aceeași situație! De parcă nu am ști prea bine cum e să crești un copil! De parcă am fi perfecte pe linie, vorba aia – mame de 10 pe linie! Pe bune, câteodată am impresia că abia așteptăm să găsim o alta pe care s-o arătăm cu degetul și să-i scoatem ochii numai ca să ne simțim noi mai sus pe podiumul maternității. Atâta ne dușmănim și atâta ne așteptăm una pe alta cu greșeli la cotitură că nici nu mai zici că avem suflete pentru crescut copii… Ne comportăm ca și când am crește câini de luptă, zău așa! Nu știu ce ne mână în competiția asta și de unde atâta răutate între noi…

Câteodată, vă rog să mă credeți, cred că Dumnezeul mamelor e un copil căruia îi place să se joace de-a războiul cu toate jucăriile pe care le are.

Dacă vreți să citiți și alte lucruri mai vesele – mai multe povești sau să aflați ce aventuri și ce discuții ”savante” am cu Victor, le găsiți în cartea ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”. Aceasta este disponibilă AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație