Episodul 302: Alege tu ce e bun, copile!

jurnal

Am momente sau zile în care mă încearcă tot felul de vinovății. Una și cea mai mare dintre ele este aceea că nu am fost capabilă să îi ofer copilului un tată alături, că am ales calea asta a divorțului și că, poate, aș fi putut să fac ceva ca să fie altfel lucrurile acum. Apoi îmi amintesc de viața mea înainte de divorț. Îmi amintesc de mine în căsnicie, de nefericirea mea, de oboseala mea și de lupta mea neîntreruptă pentru a păstra niște aparențe. Îmi amintesc de momentele grele și de toate acele lucruri care m-au adus aici și știu că, rămasă acolo, în relația aia, nu i-aș fi putut oferi copilului liniște. Eu nu eram liniștită, eu nu eram fericită, ne certam tot timpul și nici vorbă de relație normală pe care copilul s-o ia ca reper în viață. Mi se părea că nu îi pot oferi nimic bun rămând în căsnicia aia.

Primește cele mai utile articole de parenting direct la tine în Inbox

sau
Înscrie-te cu Facebook

Dar anii au trecut, copilul a crescut și simt din ce în ce mai mult nevoia lui pentru un tată care să-i fie alături mereu. Un model masculin pe care eu nu îl pot suplini, iar relația lui cu tatăl e destul de ”puțină”. Se văd destul de rar, pentru cât de mare e nevoia acum.

Și când simt asta, am impresia că am eșuat ca mamă. Am impresia că greșesc fundamental, că nu fac bine ce fac, că nici nu aș putea face mai mult, că asta e tot ce pot și e prea puțin pentru el. Că nici pe mine nu mă are sută la sută pentru că, pe lângă el și Zonel, mai am și altele de făcut zilnic și atenția mea se împarte și între muncă și casă și alte chestii administrative.

Se mai uită la mine cu ochii triști și îmi spune că ar vrea să am mai mult timp, să fiu mai odihnită și mai fericită. Și atunci mi se rupe inima în două și plâng în sinea mea, afișând un zâmbet fals pe care și copilul îl simte:

-Nu trebuie să-mi zâmbești acum, lasă că o să-mi zâmbești tu când o să simți că-ți vine să zâmbești…

Și atunci iar mi se rupe sufletul în două și realizez că am cel mai bun copil din lume și eu nu mă pot ridica la înălțimea și nu îi pot oferi tot ce ar avea el nevoie.

Recomandări



Îmi dau seama cât de mult greșesc. Divorțul a fost un lucru bun, dar pentru un copil aceasta e calea greșită. Copilul are nevoie de ambii părinți lângă el și punct. Numai că asta nu se poate mereu și atunci, când te găsești pe un drum greșit, încerci să faci cât mai multe lucruri bune. Dar drumul greșit nu prea se mai poate schimba. Nu i-aș fi putut oferi mai mult dacă rămâneam alături de tatăl lui, lucrurile nu erau cum trebuie acolo, dar tot port cumva această piatră a unei vinovății generale. Copilul ăsta merita ceva mai bun. Sau poate că, așa cum spun unii, Dumnezeu dă numai celor ce pot duce. Poate altul, în locul lui, n-ar fi putut să ducă asta. Poate asta a fost soarta lui.

Câteodată, am impresia că nu sunt exemplu bun pentru el, că nu sunt demnă de urmat, că poate îi las o idee greșită despre viață, că am greșit de la bun început și că îi ratez și lui viața la fel cum mi-o ratez mie… Câteodată, am aceste gânduri negre care mă năpădesc. Dar apoi îmi amintesc de toate lucrurile pe care mi le spune mie copilul ăsta și reușește să-mi dea putere să-mi revin bazându-mă pe el.

Mă bazez pe el să știe să-și facă alegeri bune în viață, să știe să se facă fericit, să știe să ia numai ce e bun de la mine și să nu greșească atât de mult. Sau, cel puțin, să nu repede greșelile mele…

Alege tu, copile, ce e bun! îi spun câteodată, în creierii nopții, când el doarme… Alege numai ce e bun de la mine!

Dacă vreți să citiți mai multe povești și să aflați ce aventuri și ce alte discuții ”savante” avem, le găsiți în cartea ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”. Aceasta este disponibilă AICI.