Episodul 305: Ultima vitejie

Mama lui Victor
jurnal

V-am rămas datoare cu o povestire. Vă spuneam că am făcut două mari și late weekendul trecut. V-am povestit-o pe aia cu fericirea, dar nu v-am zis-o și pe asta. Era caniculă, eram la munte, eram dospiți de somn, umflați de pepene, afară era prea cald, așa că am decis să plecăm în pădure.

-Te duc eu, mami, într-un loc frumos! Cel mai frumos loc din viața mea! Și nu e departe, imediat ajungem…

Exact ca ciobanii ăia pe care îi întâlnești pe munte și îți zic că până la următoarea cabană mai e o leacă sau o lecuță. O lecuță am făcut și noi până la locul ăla mișto! NOT! Ca să nu mai zic că eu am plecat în escapadă în rochiță și papuci, că doar mergeam până ”icișa” aproape.

Am mers până la baza pădurii, cu chiu cu vai, că mergeam prin soare, că ne era și lene, dar vorbeam, povesteam și râdeam și, mă rog, așteptam să intrăm în pădure și să scăpăm de căldură.

Îl tot întrebam dacă mai e mult. El mai fusese acolo cu două zile înainte, dar nu de-asta îl întrebam, ci pentru că îmi place să nu las polițele neplătite și acum achitam toate drumurile mele cu el în mașină, mai lungi sau mai scurte, când întreba din 10 în 10 secunde când ajungem. De câte ori prin ocazia, i-o plătesc. Mai făceam doi pași, eu iar întrebam. Mai făceam trei pași, eu iar întrebam. ”Imediat” era răspunsul lui.

Toate ca toate, numai că la un moment dat, nu știu cum să vă spun, dar nu prea îmi mai ardea de glumă. Păi, chiar ne îndepărtam! La naiba! Tot mergeam și tot mergeam și parcă începea să mi se facă frică. Ne afundaserăm destul de mult în pădure, nu se mai auzea nimic, niciun zgomot de oraș, doar foșnetul pădurii și susurul apei pe lângă care mergeam.

-O să ajungem la un loc cu nisip fin, în care ți se afundă picioarele. O să-ți placă, mami!

Mă cam luase frica, nu știu de ce. Mă simțeam lipsită de apărare. Nu cunosc pădurea, n-am crescut în pădure. Eu am crescut pe malul Oltului. Acolo nu venea ursul, te atacau niște gâste, în cel mai rău caz. Dar cu pădurea, v-am zis, nu mă pot descurca. Plus că eram singură cu un copil, ier eu eram în rochiță și papucei. L-am luat de mână și m-a simțit imediat.

-Ce, mami, ce frică?

-Cine? Mie? Ce? A? Ce-ai zis? Nu? Cum să-mi fie frică? Ce-ai, mă! Nu e adevărat! Nu-mi e!

Nu pe naiba!

-Mami, n-ai de ce să te sperii! Stai liniștită! Nu are ce să se întâmple aici! Te țin eu de mână să-ți dau din curajul meu!

Și mi l-a dat până când mi-a sunat mie telefonul din ghiozdănel, care apucase pe vibrații și se auzea cam ca un animal: Mrrrrr, mrrr, mrrrr.

Copilul a început să țipe cât îl țineam plămânii, că nici nu mă mai auzea când îi zic că e telefonul.

-Suntem atacaaați!

-Taci, mă, suntem sunați! Încetează!

Ne-am liniștit și ne-am continuat drumul. Am ajuns, greu de tot, vă zic, la locul acela extraordinar. Frumos, nu zic nu. Foarte frumos! Nisip fin, apă, răcorică, era perfect. Numai că în toată această perfecțiunea a început să se audă ceva… un fel de bubuieli, foșnete, ceva foarte ciudat. N-am avut timp să ne dăm seama ce e, că la picioarele noastre a picat ditamai bolovanul care se rostogolise de sus, din munte. Am început amândoi să țipăm, unul mai frumos ca altul, ca niște adevărați curajoși. Ne-am … pe noi de frică, vă zic! Copilul striga să sun, să dau telefon, eu nu mai știam nici unde e telefonul, iar când l-am găsit nu știam să-l folosesc. Am reușit să-l sunăm pe taică-su, într-un final, și să-i spunem că suntem în sus, pe râu, în pădure și a căzut un pietroi, a dat cineva cu pietroiul.

-Stați, mă, liniștiți, nu e nimeni pe munte să dea cu pietre voi! moment în care eu m-am liniștit.

-… e vreo sălbăticiune, un urs, un porc mistreț.

Bine că mă liniștisem. Am plecat imediat înapoi!

Nu știu cum am reușit să ne întoarcem, drumul a fost mult mai lung. Am mers amândoi grabiți, tăcuți, ținându-ne de mână.

Am discutat despre asta abia seara, la culcare:

-Dar am fost curajoși, mami! Am ajuns până acolo și am venit și înapoi în siguranță.

-Da, cei mai curajoși! Sunt mândră de noi!

Vorba lui tataie: ”Săraci am fost, dar curajul nu ne-a lipsit niciodată!”. Mă rog, tataie zicea de vin, dar merge și în cazul nostru.

Dacă vreți să știți mai multe despre tataie, mamaie, vorbele lor de ”duh” și copilăria mea între olteni, puteți citi și în cartea ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”, disponibilă AICI.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa