Episodul 317: Victoria primului rahat

jurnal

Să vă zic: avem o fetiță. E o fetiță mică, mică, mică, de 250 de grame, cam cât pumnul de mică, pufoasă rău și cu niște ochi albaștri de leșini. Avem o pisicuță mică, mică, mică. Nu e a noastră. Adică va fi a bunicii, va avea copilul partener blănos și în vacanțe, dar acum e la noi și va mai sta niște timp până va merge la bunica. Care bunică e atât încântată că ne tot pune să-i trimitem poze, ne sună, își face griji…

Adevărul e, cu mâna pe inimă vă spun, e fix ca atunci când era Victor mic. Asta mică e atât de mică și am luat bebelușia de la capăt. Ne trezim din trei în trei ore să o hrănim, practicăm co-sleepingul pentru că nu poate să doarmă altfel. Adică ea adoarme, dar apoi visează că suge și se mâțâie, vă zic!, exact ca un bebeluș. Nu o putem lăsa nesupravegheată că nu se știe ce face. E un mic ghem blănos care, privit de sus, n-are nici cap și nici coadă. E o chestie așa… la cât e de mică nici n-ai zice că poate să meargă și să se joace, pare o miniatură, Adică la mărimea asta, eu am văzut numai pisoiași din ăia care nici ochi n-aveau, proaspăt fătați.

E originară din Giurgiu, unde dormea în curte, în frig, dar măcar era cu mama ei. Acum nu mai are mamă și nici lăptic, dar oricum nu cred că era de ajuns lăpticul pentru că e slabă moartă. Noroc că are părul mare. A se vedea:

După ce am luat-o de la doamna care a adus-o în București ieri, am mers cu ea direct la medic. Omul și-a făcut cruce, a zis că suntem nebuni, apoi a început să se minuneze și abia la final să ne certe.

-Ce e cu ăsta atât de mic? E fetiță… Ce să-i facem noi lu` asta? Știi unde trebuie să stea asta? Cu mama ei! Asta trebuie să stea cu mama ei! Asta e înțărcare prematură! Nu e bine!

Când i-am explicat că stătea într-o curte, că erau ca vai de ei, că urmau să fie aruncați, s-a mai liniștit:

-Bine, bine! Hai că nu sunteți așa nebuni! Bine ați făcut, dar acum haideți să-i dăm lapte și mâncare pentru bebeluși. Și te duci acasă și stai cu ea: îi dai să mănânce la câteva ore și ai grijă! Ești mamă de pisic acum. Întâi să mănânce și să trăiască și apoi facem noi și altele. N-am ce să deparazitez acum și nici ce vaccin să-i fac. Du-te acasă și ai grijă de ea! Mamă de pisică să fii, ți-am zis!

Vorba lui Dinică în Filantropica: ”Fii profesionist! Ce dracu!”

Apoi și către copil:

-Și tu ai grijă de maică-ta să aibă grijă de pisică.

Păi, da, că nebunia se poartă-n lanț.

Și iată-mă profesionistă! Du-te după toate cele, decartează bani pe la Maxi Pet, fugi acasă și vezi cum faci cu marea confruntare Zonel-bebelușă.

A fost bine! Cretinașul ăla de Zonel n-a avut el treabă să se dușmănească vreun pic cu ea. El din toată chestia asta a înțeles că i-am adus lui o jucărie nouă.

Dar altceva voiam să vă povestesc. Voiam să vă spun că victoria primului caca la litieră a bătut la fundul gol primul caca la oliță al copilului. Vă zic! La copil, n-a fost așa desfășurare de forțe! Și nici atâta bucurie! Trecuseră câteva ore, mâncase deja de două ori, băuse și apă, avea o burtică rotunjoară, dar nu era chip să facă ceva în litieră. Când o puneam pe nisip, ea se culca. Deh, învățată-n bătătură – era terenul ei de somn.

Apoi o luam iar în brațe și o țineam, timp în care Zonel tot dădea târcoale minilitierei roz. Tot dădea să sape în pumnișorul ăla de nisip să facă el ceva. Am tot stat cu gura pe el, dar tot ne-a scăpat. A făcut un pic de pipi, cât să mă enervez eu, dar nu tragic. Și atunci mi s-a aprins beculețul: Stai să vezi că acum o să facă! O să facă după miros! Și așa a și fost.

Numai că… să vedeți… N-a fost prea simplu, că e prea mică. Am lucrat cu toții la asta. Să ne vezi pe toți grămadă pe litieră: copilul o mângâia pe spate, eu îi săpam groapa și îi luam și ei lăbuțele să simtă și ea că face ceva. Apoi s-a așezat pe poziții, secundă în care noi ne-am pus în genunchi, cu capul în jos, lipiți de gresie, ca pe calea ferată când vrei să auzi trenul, numai că noi ne uitam să vedem dacă îi iese ceva pe sub coadă. Minune a fost! Ieșea! Ne uitam la ea și ne țineam respirația ca nu cumva s-o deranjăm:

-Face! Face! Face!

Doamne, ce bucurie! După ce a terminat am luat-o în brațe și săream în sus de fericire.

-Bravo, fetiță, bravo! strigam eu, copilul țopăia de pe un picior pe altul și cânta: Fa-ceee la litierăăăă! Faaa-ceee la litieră! (pe un ritm așa… a la Ștefan Bănică), iar Zonel, singurul care nu se pierduse cu firea în entuziasm, astupa rezultatul. Treabă de echipă a fost!

Doamne, dar ce bucurie, că nici când a făcut copilul la oliță prima dată, nu m-am bucurat așa, v-am zis!

Fa-ceee la litierăăăă! Faaa-ceee la litieră!

Fa-ceee la litierăăăă! Faaa-ceee la litieră!

Fa-ceee la litierăăăă! Faaa-ceee la litieră!

Despre aventurile noastre (fără pisici) am mai scris și în cartea ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”, disponibilă AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație