Episodul 318: Copiii nu sunt cantitate neglijabilă!

jurnal
”La băiat n-a fost așa. Cu băiatu`, n-am avut nicio problemă. A mâncat și a dormit și n-am știut că am copil. Eh, cu asta, n-a fost deloc așa. Asta nici acu` nu mănâncă. Mănâncă puțin…Nu-i place… Nu știu ce să mă mai fac cu ea.” Eu stăteam frumos și o țineam pe mama de fustă în timp ce ea vorbea cu ”o tanti”.
Nici nu conta că aș fi lângă ea, vorbeau despre mine ca și când nu aș fi fost acolo. Nici măcar nu mi-am dat seama, inițial, că despre mine e vorba, pentru că nu-mi ziceau pe nume. Abia când am auzit că e vorba despre mâncare, am dedus că numai despre mine ar fi putut vorbi. Eu sunt ”asta”, iar băiatul era fratele meu.

Mi se întâmplă și azi să aud părinți din generația mea vorbind despre copiii lor în același stil.

Povestind diferite lucruri intime din viața copiilor chiar cu ei de față, de multe ori jenați și fâstâciți. Și, mă rog, nu numai despre lucrurile intime ar fi vorba, ci despre orice noțiune care îl privește pe copilul tău, iar tu o discuți cu altcineva, în fața lui, ignorându-l total și reducându-l la zero, vorbind ca și când el nu ar fi acolo, nu ar auzi.
Mi s-a întâmplat și mie, de multe ori, să fiu întrebată despre fel și fel de aspecte din viața copilului cu el de față.

Dar întrebați-l pe el!

De ce trebuie să mă întrebați pe mine dacă îi plac fructele sau dacă îi place la școală, atâta vreme cât și cel în cauză este de față? Întrebați-l pe el dacă îi place la școală, că el se duce la școală, nu eu! La fel cum despre munca mea la birou mă întrebați pe mine, când vine vorba despre el, întrebați-l pe el. Și tot așa și eu! Nu mă voi apuca niciodată să spun despre el, lângă el!, lucruri pe care ar putea să le spună singur dacă vrea.

Nu m-am născut așa

Când chiar e ceva ce aș vrea să spun și altora, atunci îl întreb dacă o pot face. Așa mi se pare normal. Așa mi-ar plăcea mie să funcționeze lucrurile. Și să vă mai spun ceva. Nu m-am născut așa. N-am fost așa de la început. Am devenit așa în ziua în care fii-miu, care abia începuse să vorbească, a spus în gura mare unui public destul de numeros că am ”tiloți loșii așa…” și le-a ilustrat forma. Mi s-au asortat imediat și obrajii cu ei, m-am înroșit toată și am încercat să schimb subiectul. Dar nu despre asta voiam să vă povestesc, ci despre faptul că am analizat abia atunci acest obicei, de regulă al oamenilor mari, de a vorbi despre oamenii mai mici, în prezenta lor, ignorându-i în totalitate.

Principiul ”ce ție nu-ți place” se aplică în toate!

Atunci când te întâlnești cu prietenii nu te apuci să vorbești despre cel de lângă tine ignorându-l. ”Și ce mai face Gigica, care e aici, lângă noi, dar ce mai face?” / ”Aaa, e bine! Uite, îi stă părul ca naiba, dar e bine, bea bere, îi place berea. Nu e ca ailaltă, aia cu care nu mai vorbesc, care nu suporta să se fumeze la masă. A mai crescut, s-a mai îngrășat. Mănâncă bine!”
Nu, deci cu adulții nu facem așa, că nu e frumos! Nu ne permitem! Și atunci cum naiba, mă scuzați, ne permitem să le facem asta copiilor noștri? Ei sunt mai puțin oameni decât adulții?
Despre copilăria mea, aventurile cu Victor și alte discuții ”savante” pe care le avem, puteți citi în cartea ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”. Aceasta este disponibilă AICI.
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație