Stau și mă uit mereu la el, mai ales când e întins în pat, și mă minunez de cât de mare s-a făcut. Nu, nu e uriaș, dar mi-a rămas puternic în minte momentul în care am conștientizat, în primele zile, când stăteam întinși în pat, cu el la sân, că e atât de mic! Dar mic! Mic de tot! De la sân pân` la buric de mic! Mic, mic, mic.
Și acum… acum e ditamai băiatul!
Când era mai mititel, când încă dormea pe mine, deși mă plângeam că mă dor coastele, muream de drag să-l simt pe mine. Mă lasa, pe vremea aia, să-l pup din cap până-n picioare. Cu accent pe picioare! Când era el mic, piciorușele erau atât de grăsuțe că păreau niște pâinici mici și delicioase. Așa de mult îmi plăceau pâinicile acelea… că le pup și acum! Că încă mă mai lasă!
Mă lăsa…
Înainte mă lasă și să mă opresc pe stradă să-l iau în brațe și să-l pupăcesc. Mă lasa și prin magazine. Mă lasă și la grădiniță. De fapt, mă lasa peste tot și el îl pupam până-l albeam de fiecare data. Îl luam în brațe de fiecare dată, îl învârteam, îl smotoceam….
Acum nu mă mai lasă!
Abia îl mai prind în somn să îl pup. Și piciorușele la fel (care nu mai au treabă cu pâinicile mici și delicioase de pe vremuri, dar orișicât…). Și asta și fac! Stau și-l pândesc să adoarmă! Sau mă mai trezesc noaptea și mai pup la el. Ba chiar îl urmăresc când e gata să-l ia somnul și mă așez lângă el să prind loc, încep să-l mângâi (chestie care îi place), să-i fac masaj (chestie care iar îi place), apoi îmi câștig dreptul de a-l pupa și smotoci.
Mă gândeam, acum câteva luni, într-o seară de vară cu insomnii, când mă voi opri din asta…
Când? O să stau să-i pup picioarele și la 20 de ani? O să vină spre dimineață de la discotecă, după câteva beri, o să trântească chestii prin casă în drum spre pat, o să mă trezească (în caz că oi dormi, că nu prea cred) și eu o să mă duc să-i dau o pupătură pe călcâi? Oare când mă voi opri? Când? Există o limită? Va exista o limită? Va fi un moment de STOP? Sau mamele sunt niște automate de eliberat pupici care nu se opresc niciodată? Că eu așa mă simt acum… Mă voi sătura oare vreodată de pupat piciorușe (care deja nu mai sunt piciorușe, sunt picioare-picioare), dar totuși?
Mă rog, ideea e că astea erau întrebările pe care mi le puneam eu astă-vară. Acum am găsit răspunsul. Domle, nu știam atunci că mă voi opri din pupat piciorușe-care-nu-mai-sunt-piciorușe fix, anume și exact în momentul în care vor începe să pută!
A adormit ieri imediat ce a venit de școală și m-am repezit ca un lup flâmând. Jucase fotbal. The end.
Citește ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”, cartea în care vei găsi mai multe povești cu și despre noi. Aceasta este disponibilă AICI.
