Episodul 325: Simplu… cum iubesc copiii

V-am mai povestit că nu mai pot cu jocurile și jucăriile. Au ajuns, la un moment dat, să mă sufoce. Asta era și din cauză că se adunaseră de toate acolo. Ambalaje, cartoane, lemne, frunze, chiar și un știulete de porumb – drugă, pe oltenește. Ce-o fi avut el cu druga, nu știu! L-am întrebat și cum a ajuns acolo. Mi-a zis că a venit cu ea de la țară în bagajul lui (are un rucsăcel pe care și-l ia cu el când plecăm din oraș)

Am făcut ordine în ele.

Un weekend întreg, acum vreo lună, am stat numai sortând la jucării. Visam eu, la vremea aia, că o să ne facem noi cont la Evertoys și o să dea el jucăriile să-și ia credite și să ia altele. Ba chiar visam că vom avea o relație pe termen lung cu Evertoys și investițiile mele în magazinele de jucării se încheie, iar copilul poate avea lunar jucării noi. V-am mai povestit despre asta, ideea genială a unor români, care pun la dispoziția copiilor multe, multe, multe jucării prin abonament. Plătești abonamentul, iei jucării, se plictisește de ele, le dai înapoi și iei altele. Și nu mai umpli casa – 1. Și  2 – nu mai dai jdemii de lei pe jucării cu care, la un moment dat, nu se va mai juca, doar le închiriezi, cum ar veni. Pentru cine e interesat, AICI și site-ul lor.

După acel weekend, în care eu mi-am pus toate speranțele, n-am făcut mare lucru.

Tot ceea ce am putut realiza a fost doar o organizare: adică o cutie maaare, maaaare, maaare plină cu șine și trenuri, o altă cutie maaaaaaaaare plină cu LEGO și două cutii mai mici cu diverse. Din ziua în care le-am organizat, copilul nu s-a mai atins de ele. Eu am stat, le-am privit zilnic cu jind, în așteptarea momentului în care copilul va decide să le dea în schimbul altora. Am fantasmat foarte mult și momentul în care ne vom face cont pe site și va alege ce să-și ia în loc. Îl mai întrebam, din când în când, când o să ne apucăm de treabă. Nu-mi răspundea.

La un moment dat, am luat-o altfel.

-Te mai joci cu ele?

-Măi, eu m-aș mai juca, dar nu mă mai joc.

(Vă las să faceți analiză pe text, pe mine nu m-au ținut nervii să îmi bat capul cu ce a vrut să spună poetul).

-Deci te mai joci cu ele sau le ții degeaba?

-Acum nu mă mai joc, dar m-aș mai juca. Dar și dacă ar fi să mă joc, nu m-aș juca pentru că după ce mă joc trebuie să le strâng și cred că nu o să mai am chef să le strâng și mai bine nu mă mai joc. Dar cred că m-aș juca.

Aham! Am înțeles tot.

-Adică nu te joci pentru că trebuie să strângi, nu?

-Nu neapărat, mami.

-Acum nu mă joc pentru că nu mă joc. Dar câteodată, nu mă joc pentru că trebuie să le strâng.

-Dar nu te-ai mai jucat cu ele de foarte mult. Cu trenurile nu te-ai mai jucat de aproape un an. Mă gândeam că ai putea să le dai altui copil, cui vrei tu…

-Nu, mami, jucăriile astea nu trebuie neapărat să mă joc cu ele! Tu asta ai înțeles? Eu nu țin jucăriile astea ca să mă joc. Nici nu vreau să mă joc cu ele mereu. Eu le țin pentru că le iubesc. De-asta nici nu vreau să le dau, chiar dacă nu mă mai joc cu ele. Le iubesc chiar dacă nu mă joc cu ele, chiar dacă le țin acolo în cutie și nu le ating. Le iubesc simplu, mami. Înțelegi???

-Da…

-Și să știi că o să le și dau atunci când o să simt eu că pot, acum încă le iubesc și mi-e foarte greu să fac asta.

-Iartă-mă…

Și n-am mai zis nimic. Păi, ce mai era de zis la așa ceva? Am înțeles perfect. E simplu! Simplu, cum iubesc copiii…

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație