Episodul 329: Când bunica e critic literar

Mama lui Victor
jurnal

Bunica, bunica din partea tatălui, poate v-o mai amintiți, e bunica – fosta soacră, cea care i-a adus cadou o pană lui Zonel. În fine, ideea e că a citit ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze” și azi mi-a trimis asta pe mail. Vă las mai jos întocmai, exact cum am primit, că mi s-a părut frumos și am zis să vedeți și voi:

Însăilări… pe o carte primită

de Octavia Floricică

Orice realitate romanescă este o construcție subiectivă generată de frustrări adesea neștiute și de interdicții asumate. De cele mai multe ori se constituie ca o încercare de a oferi răspunsuri pentru acțiunile și opțiunile prezentului. Arareori, în excercițiile literare ludice, ea nu răspunde unui imperativ personal.

Tabloul familial nu e complet, lipsesc mama și fratele. Fratele nu e important în sine, ci doar ca atitudine a adulților față de el. Din această cauză fetița pare mereu singură, obiectualizată. De altfel, aceasta este și descoperirea, și paradoxul, și comparația, și neprevăzutul.

Dacă Vichișor este ignorată ca ființă umană, Mario devine interlocutorul unei mame care are timp și înțelegere pentru copilul ei, care nu se sfiește să-l iubească și să-i spună acest lucru, să-i demonstreze permanent adevărul lui. Dincolo de nedumeririle copilului, se compune și recompune coerent și imaginea celor două familii.

Sigur că viziunea adultului vine să o completeze pe cea a copilului, să o înțeleagă, să o traducă în limbaj modern și parte din umorul, frumusețea, specificitatea cărții vine tocmai din limbajul acesta modern, neologic, contemporan suprapus pe secvențe populare și regionale.

Cert este că, în evocarea copilăriei, nu Ion Creangă cu „Amintiri din copilărie” este corespondentul literar cel mai apropiat, ci Marin Preda cu „Moromeții”. Pe autori îi apropie peisajul, limbajul, viziunea asupra existenței, munca la câmp și la vie, bucuriile puține, imposibilitatea de a evada altfel decât în băutură și biserică, puterea de a munci mai departe pentru copiii, pe care, dacă i-ai făcut, trebuie să-i crești. Dincolo de asprimea vieții își fac loc momente de duioșie și umor: amintirile mamei despre diverse secvențe din copilărie, discuțiile în contradictoriu cu fiul, ironia, dar și formulările rituale ale unora dintre ele, relația socrilor cu ginerele care preferă să bea la cârcimă, nu acasă ca oamenii cumsecade etc.

Figura paternă apare minimal, alterată de puternica Mamaia, care ține frâiele casei, impune propria-i ordine și hotărăște întâmplările și valorile lor. Dacă Tataia, rămas de cele mai multe ori fără drept de intervenție în mersul lucrurilor, își păstrează totuși dreptul la o opinie, sancționând ironic sau cu umor ordinele nevestei, Tatăl nu are niciun drept, este ignorat complet ca valoare familială. Tataia are și o libertate controlată, obținută prin diferite tertipuri. Se ascunde pe unde poate, beciul fiind locul favorit, închis în mod obișnuit, dar deschizându-se în momentele neprevăzute ale apariției vecinilor chemați al un pahar ori la „un pahar după alt pahar”. Tatăl însă este Străinul, neasimilat de socrii, neiubit ori doar ignorat de nevastă, căci altfel nu ar evada în sat, la cârciumă și la băutură.

Imaginile sunt filtrate de ochiul fetiței, care încearcă să înțeleagă relațiile de putere din interiorul propriei familii, și deslușite de adultul care devine în timp. Nu apar judecăți de valoare, sunt redate doar fragmente de imagini. Relațiile de putere sunt studiate de fetiță spre a-și îndeplini însă propriile scopuri, căci Cerul, Centrul pământului, Orizontul nu sunt decât toposuri eliberatoare, destinații ale unor evadări definitive, fetița înțelegând, mai presus de toate, că nici Tataie și nici Mamaie nu obținuseră libertatea, erau în lesă, trași înapoi și afurisiți de câte ori încercau să devină ei înșiși. Studiind și așteptând răbdătoare, dar motivată și hotărâtă, Vichi caută să anticipeze momentul sustragerii din spațiul controlat necruțător de Mamaie. Așteptarea o învață nu numai să știe ce vrea, ci și cum să obțină ceea ce vrea.

Autoarea urmărește cu egal interes pe fiul de acum și pe fetița de odinioară, ale cărei reacții încearcă să i le explice fiului. Este interesant cum Mario trage spuza (povestirii) pe turta lui, demonstrându-i mamei (singura sursă de putere a noii familii) „ce mult suferi dacă nu ai ceea ce îți dorești”.

Sigur că, în umbra faptelor și a întâmplărilor, se conturează contrastul dintre lumi, experiențe de viață și copii. Lumea fetiței și a băiatului sunt diferite nu numai prin mediu și nivel de cunoaștere (Mario are acces la TV, internet pe mobil, jocuri electronice și programe de informare, menite să-i creeze competențe de comunicare on-line, dar și să-i ofere o bază culturală), ci și prin poziția și prestigiul acordat copilului în familie.

Mario își spune părerea cu siguranța celui ce se știe iubit în exclusivitate și a celui care, în timp, va deveni figura masculină dominantă în casă. Acest excedent de putere derivă, desigur, tot din absența în carte, a figurii paterne. Mario devine un fel de instanță a cărei judecată este nuanțată de dragostea pe care o poartă mamei, dar și de orgoliul de a nu fi „prostuț” ca fetița din poveștile mamei.

Personajul feminin este aparent dublu (mama/fetița), prima conservînd în sine, întreagă și distinctă fetița, fix ca în păpușile rusești, unde interiorul este perfect separat de exterior, ultimul fiind doar un camuflaj.

Povestea, ca cercetare a trecutului, este un act de târzie încercare de înțelegere a momentului când copilul își descoperă metodele și capacitățile de a-și realiza dorințele, demonstrând că nicio putere nu e infailibilă și că, în aceeași măsură în care ea poate distruge personalitățile din jur minimalizându-le, poate fi și înșelată de o minte inteligentă și răbdătoare.

Povestea este și o târzie, mult prea târzie în ordinea întâmplărilor, încercare de a-i oferi Tatălui atenția, iubirea, înțelegerea de care nu a avut parte la vremea aceea. Lipsit de putere în contextul familiei soției, Tatăl trebuie redescoperit și prețuit la maturitatea propriului copil, care însă nu poate să nu conștientize tragismul absenței sale, sentimentul propriei vinovății / gen vinovatul fără vină și inutilitatea pentru părintele decedat a oricărei dovezi de iubire, fie ea și o carte de amintiri justițiare și compensatorii.

Cartea primită, ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze” este disponibilă AICI.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa