Episodul 330: Rămân să-i fac amintiri…

Mama lui Victor
jurnal
A adormit pe canapea. Mesterea niște chestii din hârtie și a picat într-o parte. Doarme lemn. Nu a mâncat, nu s-a spălat. E ora 19 aproape. Motanul doarme pe picioarele lui.

Nu știam ce e cu liniștea asta

Eu eram la bucătărie și, de obicei, îl auzeam vorbind cu Zonel. Acum nu l-am mai auzit… Nu pare să se trezească. Am luat hârtiile de pe el, l-am întins omenește, dar nu pare să fie ațipit, ci doarme profund. Asta e! E importantă și odihna. N-are sens să trag de el și să-i pun o farfurie în față. Știu și eu cum e să te ia somnul și să vrei doar să dormi. Așa că decid să pregătesc patul și să-l mut în dormitor.

Dau să-l iau în brațe și se opune cu ”Mmmnuuu”

-Ești cu mami, sunt aici. Te iau în brațe și te duc în pat.
Când era mic, îl puteam lua în brațe foarte ușor. Acum, ditamai băiatul fiind, am nevoie să coopereze ca să-l pot ridica. Mă ajută și-l ridic, apoi îi pun mâinile pe umerii mei și-l mi-l ridic în brațe.
-Ești în brațe la mine! Te duc în pat!
A miorlăit ceva și s-a înfășurat cu picioarele de mine. M-a prins cu mâinile de după gât, s-a fixat mai bine și a răsuflat ușurat. Pe de altă parte, îmi amintesc că atunci când era mic, toată greutatea i-o duceam eu. Acum se prinde de mine ca ursulețul koala de copac și mi-e mult mai ușor să-l port.

Ce bine o fi să fii cărat în brațe! îmi zic

Îmi amintesc perfect senzația aceea din momentul în care, copil fiind, eram luată în brațe. Mai știți? Amețeala aceea plăcută care te învăluia fix în momentul în care te ridica mama sau tata să te ia în brațe, mâinile care te cuprindeau cu totul și cum ți se mula trupul mic în noul loc. Îmi amintesc culcușeala aceea plăcută, când îmi așezam cu grijă capul pe dreava umărului, cum mă mișcam să-mi așez mai bine fundul mic și osos pe antebrațul care-mi era ca un scaun, cum îmi potriveam fruntea pe gâtul sau pe obrazul celui care mă ținea.
Îmi amintesc cum închideam ochii atunci când mama sau tata se rotea cu mine în brațe, mi se părea că amețesc. Mi se mișca toată lumea, cum ar veni. Îmi amintesc perfect și senzația aceea a pierderii controlului, că mă lăsam ca o cocă moale să simt mâinile mari cum mă țin. Îmi amintesc și cum mă uitam, câteodată, cu atenție la toate lucrurile din jur de la înălțimea unui adult – aș fi vrut să văd și eu lumea ca un om mare.
Of… acum sunt om mare, iar lumea văzută de la înălțimea asta nu prea mai păstrează mare lucru din farmecul de mai bine de 30 de ani. Niciodată n-am simțit, mai mult ca aseară, dorul de acele vremuri, dorul de brațele mamei, dorul de brațele tatălui, dorul de copilul care am fost. Aș vrea atât de mult să mă întorc în timp măcar pentru o clipă… cât să mai simt o dată toate astea. Dar rămân aici, așa cum sunt, ținându-mi copilul în brațe ca să aibă și el ce să-și amintească peste ani… Rămân să-i fac amintiri care să nu-l lase niciodată să uite de unde a plecat…din brațele mele.

Îl pun în pat, îl pup pe frunte, pe bărbie și pe mână și-i spun că-l iubesc în șoaptă, cât să mă audă. ”Să ții minte asta!” zic mai departe în minte și ies din cameră.

Despre alte amintiri am mai scris și în ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”. Cartea este disponibilă AICI.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa