Episodul 331: Cum ajungem la inima acestei generații video…

jurnal
Mă gândeam, acum câteva luni bune, că e bine așa… E bine când copilul crește, devine independent, nu mai stă agățat de bluza ta, nu mai auzi non-stop ”Mami, mami, mami!”, nu-i mai duci de grijă când te duci să faci și tu un pipi, când ai timp să-ți faci o baie…Nu-i așa? Nu-i așa că e bine?

Da, e… Dar uite așa îi pierdem!

Citeam astă-vară cartea lui Neufeld, ”Cum să ne păstrăm copiii aproape”. Îmi amintesc că prima și prima oară am consultat cuprinsul, sceptică fiind la ideea de ”a-ți păstra copilul aproape”. Nu, serios, normal că mi-l țin aproape! Acum, pe bune! Vedeam, cumva, inutilă lectura. Apoi, așa cum ziceam, am citit un pic capitolele: ”Fenomenul orientării spre egali” – ”De ce părinții sunt mai importanți decât prietenii”, ”Puterea de a fi părinți ne scapă printre degete”, ”Cum să ne păstrăm copiii aproape în era Internetului, a telefoanelor, tabletelor, jocurilor video”. Ok, mi-am zis, e de citit, în mod sigur, dar o să-mi fie utilă când mai crește, în adolescență. Am citit, selectiv, câteva capitole care m-au interesat. Nu e cazul meu, îmi ziceam. Eu sunt apropiată de copilul meu. Noi suntem bine, îmi tot spuneam.

Copilul meu pleacă la școală la 8 fără 10 și mai vine la ora 16.

La ora aia, eu mă apuc să gătesc ceva, uneori stă și el cu mine, dar cât a fost bine afară, el a stat la locul de joacă, cu prietenii lui vecini. Venea când îl chemam eu la masă și era fericit. Îmi povestea ce mai e pe la școală, ce au mai făcut prin parc, cu cine se împrietenește, cu cine se ceartă și tot așa. Comunicam. Apoi, în timp ce eu mai făceam câte ceva pe la bucătărie, el băga un joc pe laptop sau telefon.

Când a venit vacanța, timpul petrecut pe telefon/laptop a crescut.

Când nu se juca, o suna pe verișoara lui sau pe colegul de clasă cu care e prieten bun și vorbeau… tot despre jocuri.
Acesta a fost momentul în care am realizat că pierd bătălia asta. Pierd bătălia cu generația asta. Îi propuneam să jucăm un board game, să ieșim la plimbare, să mergem în parc, să mergem să vizităm ceva. Nimic nu i se părea ”de făcut”. Nimic din ce i-aș fi propus eu nu-i atrăgea atenția. Dacă îl rugam să îmi povestească despre jocuri, atunci nu se mai oprea din vorbit și la final aveam capul calendar. Îi plac jocurile de strategie și de construcții sau și, și. Pe Youtube se uită la vloggeri care joacă acele jocuri și povestesc cum o fac. Ia lecții de la alții cu experiență, cum ar veni. Tot ce îi propun eu este, pe lângă toate acestea, plictisitor.
Îmi amintesc că în seara aia, după ce el a adormit, mi-am pus un pahar de vin și m-am aruncat pe canapea, cu ochii în tavan. Ce-i cu generația asta, mă? Cum naiba trebuie să fac să ajung și eu la mintea și la inima acestei generații? Îmi aminteam de bucuria pe care am avut-o ani la rând că sunt o mamă tânără, că voi copilări și eu cu el, că ne vom distra împreună. Și așa a și fost. Un timp, ne-a fost bine și am fost pe aceeași lungime de undă (de unde și materialul pentru cartea noastră, ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”), dar acum? Acum copilul ăsta nu mai are tragere de inimă să stea cu mine, eu nu mai sunt amuzantă și interesantă pentru el. Eu sunt depășită… Gata! Intru și eu în eterna categorie a părinților depășiți.

A fost o noapte aproape albă cu o tonă de idei și de gânduri, unele negre, altele mai puțin negre… doar gri.

Mă tot întrebam cum să fac să mă cobor la mintea lui, să mă apropii de el și să-l înțeleg.
A doua zi, i-am zis că vreau și eu să joc ce joacă el. Păi ce credeți? Mi-am instalat și eu un joc pe care l-am jucat împreună. Trebuie să fii conectat la aceeași retea Wi-fi (detalii în privat dacă doriți). Mi-a plăcut. Am râs. Am râs bine. Ne-am distrat pe bune.
Am râs și cu gust amar pentru că realizam că el are nevoie de lucruri care să-l capteze, să-i ofere informații noi sau să-l amuze. Eu nu mai făceam nimic din toate astea. A doua parte a anului trecut a fost un carusel de probleme și emoții pentru mine, dar și pentru el. Ne-am mutat cu casa, a schimbat școala, colegii, învățătoarea, iar eu am fost extrem de obosită după renovare/mutare/amenajare. Neufeld avea dreptate! Puterea de a fi părinți ne poate scăpa printre degete. Copiii se desprind de noi fără să simțim. Nu ne anunță nimeni când se întâmplă asta.

Eu îl pierdusem. Eu eram pe drumul greșit.

Drumul acestei generații e video, e online, e Wi-fi, e plin de informații, e tehnic, e nou și cu totul nou pentru noi, ăștia, copiii anilor 80. E greșit să spun să mă cobor la mintea acestei generații. Adevărul e că trebuie să fac un efort uriaș să mă ridic la mintea ei, să intru acolo, să descopăr și eu ce e cool și frumos, să țin aproape și să știu cu ce ”arme” să lupt pentru a-mi (re)câștiga copilul.
Nu mai cred acum că trebuie să lucrăm și să-i modelăm pe ei pe modelul generațiilor din urmă, care au trăit fără Internet și gadgeturi. Ridicăm atâta în slăvi jocurile noastre din copilărie, cum stăteam noi și ne jucam în fața scării sau a curții… Nu mai sunt vremurile alea. Nu le putem cere copiilor noștri să crescă exact ca noi. Trăim alte vremuri… Trăim online și ar trebui să acceptăm asta (citiți acest text pe un device, nu pe o tăbliță de la Tărtăria).
Cred că trebuie să ne adaptăm noi, să ne facem un update, cum ar spune ei, și abia apoi să ne lansăm în luptă pentru a ni-i (re)câștiga…
Această generație ne va fi accesibilă numai după ce ne vom face noi o actualizare. Altfel, relația noastră cu ei se va ”băgui” și riscăm ca ei s-o dezinstaleze.
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație