Episodul 332: Generația lui ”am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic”

Mama lui Victor
jurnal-vacanta-totul-despre-mame

Au trecut câteva zile de când niște femei au plecat pe lumea cealaltă lăsându-și copiii pe mâna cine știe cui pe lumea asta. Am urmărit cât am putut cazul Nicoletei Botan. Am dat drumul chiar și la televizor, cu ocazia asta. M-am uitat la știri! M-am uitat câteva zile.

Am văzut, sâmbătă dimineață, o dezbatere pe tema violenței în cuplu. Pornise la soția unui cadru militar care povestea că trăiește în teroare, numai în bătăi și cu pistolul la tâmplă. Și că nu e un caz singular, că la fel ca ea mai sunt și alte soții de oameni ai legii.

Nu îmi sunt străine cazuri de genul acesta

Am cunoscut și eu câteva povești asemănătoare. Am cunoscut înclusiv copii crescuți cu și în violență.

Mi-a fost dat și să citesc tot felul de comentarii ale unor oameni care erau convinși că altfel decât cu bătaia nu ai cum să faci educație copiilor. Să nu uităm și grupul celor care cred, ca într-o religie, în ceea ce spune un anumit domn care le recomandă să-și bată copiii pentru că, mai ales în crizele de furie, bătaia e ca un scurt-circuit care vine să readucă totul la normal și să liniștească copilul. Plus că îi mai poți aplica vreo palmă sau îl poți bate cu lingura de lemn, e safe. Altfel, nu putem face oameni din copiii ăștia ai noștri…

Există oameni care au fost bătuți, la rândul lor, în copilărie și au convingerea că n-ar fi ajuns ceea ce sunt azi dacă nu ar fi fost bătuți. Sunt convinși că s-ar fi ales praful de viața lor dacă n-ar fi avut un braț hotărât care să-i altoiască. Bătaia i-a făcut oameni, practic. Și nu li s-a întâmplat nimic. Bătaia a fost  bună!

Și mă miră că ne miră faptul că e lumea plină de nebuni care te omoară ziua-n amiaza mare, te bat până la moarte sau bagă cuțitul în tine și te fac țăndări.

Nu sunt nebuni! Așa au fost crescuți!

Suntem frații și surorile bătăii, am crescut cu ea și nu ne putem despărți la maturitate. O relație bolnăvicioasă care ne transformă în neoameni și ne face să ne creștem și copiii tot la fel. Ne alarmăm când aflăm de adulți care se bat și nu vorbesc aici de sporturi organizate, ci de luptele libere din casă, din familie, care sunt trecute cu vederea. Atunci când sunt supuse vederii, că altfel, nu se vorbește despre asta. Ne facem de râs dacă vorbim despre bătaia pe care o mâncăm acasă. E rușine să spui asta. În plus, va ști toată lumea ”că ai făcut tu ceva”, că nu se poate să iei bătaie degeaba.

Te-a bătut bărbatul, mamă? Eh, sigur ai făcut tu ceva! Ce, doamnă, vreți să-l reclamați că v-a bătut? Nu faceți, doamnă, reclamație. Mergeți acasă și împăcați-vă și gata! Vrei să divorțezi, mamă? Vrei să ne facem de râs la lume? Vrei să crești copiii fără tată? Lasă, stai și mai închide și tu ochii la toate astea. (Da, închide-i când sunt vineți de bătaie!). Ce? Nu ești fericită? Eeei, dar cine e fericit în ziua de azi, maică? Ai familie acum, stai și suferă! Vezi-ți de ale tale, fă mâncare și curățenie și să vezi că și bărbatul se îndreaptă!” sau, cea mai gravă și toxică atitudine este aceea de ”E bărbat, așa sunt bărbații! Tu ești femeie și trebuie să rabzi! Unde vrei să pleci? Cine se uită la tine cu copil? Cine te mai ia? Vrei să divortezi și să-ți ratezi viața?

(Nu, așteaptă să te omoare, măcar nu-ți ratezi viața divorțând!)

Stăm și ne uităm de la distanță la cazurile femeilor care mor de mâna propriilor soți. Noi îi acuzăm pe soți, îi trecem pe lângă toate atributele care se pretează unui neom, dar nu observăm că vina este, de fapt, colectivă. Vina e acolo unde e indiferență, acolo unde violența e văzută nu numai ca normalitate, dar și ca ceva bun fără de care nu ne-am putea dezvolta ca oameni.

Vina este a noastră, a tuturor. Îmi pare rău s-o spun, dar vina e a noastră. Vina devine a noastră atunci când stăm deoparte și decidem să nu ne băgăm, că nu e bătălia noastră, că nu e viața noastră, că le avem pe ale noastre, că avem oricum destule pe cap, că avem treabă, că nu stăm de asta, că fiecare e cu a mă-sii și cum își așterne așa va dormi, că n-am pus-o noi să ajungă în situația aia. Vina ne aparține atunci de fiecare dată când decidem că nu e treaba noastră!

Dar cel mai și cel mai mult, ne facem vinovați atunci când îi găsim violenței merite, că fără ea n-am fi putut fi crescuți și nici nu ne putem educa, la rândul nostru, copiii sau când îi minimizăm efectele nocive, când ne orbim cu bună știință, închidem ochii, uităm și ne spunem că n-are nimic dacă am luat bătaie când am fost mici, uite că am ajuns mari, suntem adulți și suntem ok.

Nu, nu suntem ok!

Pe Nicoleta Botan n-a ucis-o numai soțul ei cu un cuțit, ci o întreagă mentalitate pe care o alimentăm din generație în generație.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa