Episodul 333: Nu, copile, eu n-o să fac orice pentru tine!

jurnal
Sunt încă sub impactul poveștii cu ursul păcălit de divă din aeroport. N-am vrut să scriu despre asta, doar am urmărit tăcută de pe margine ce se întâmplă. La ora la care am văzut eu postarea, încă nu se sesizase nimeni că poate nu e tocmai corect ce e acolo. Mă rog, nici acum nu vreau să scriu despre asta. Ce vreau eu să scriu acum este despre altceva. Este despre ceea ce facem noi pentru copiii noștri în numele nici nu știu cui… iubirii? E iubire? Oare? 

Știu că foarte mulți părinți spun sus și tare că fac sau că ar face orice pentru copiii lor.

Cred că de aici a început derapajul și mamele devin, uneori și nu toate, leoaice în turbare când vine vorba să-și apere puii. Există această presiune mentală de a face tot ce îți stă ție în putință pentru a-i fi copilului bine.
În fine, nu vreau să despic firul în patru și să comentez și eu incidentul din aeroport, s-a spus și scris destul despre subiect.

La altceva m-a dus cu gândul toată această întâmplare: la limite.

La limitele noastre, ca părinți. Și nu vorbesc aici de limite venite din neputință, ci de limitele acelea raționale. Limitele acelea sănătoase care te fac să rămâi om și să-ți înveți și copilul, la rândul lui, să devină om.
Cred că ar trebui să ne învățăm copiii că se pot baza pe noi și că îi putem sprijini în absolut tot ce își doresc ei să facă, dar să-i învățăm și că acest sprijin nu înseamnă susținere orbească, ci un ajutor rațional. Dacă mâine vine la mine copilul meu și-mi spune: ”Băi, mamă, pe mine mă enervează Gigică pentru că nu-mi dă și mie mingea în pauză, când jucăm fotbal și vreau să-l omor! M-am săturat de el!”, eu n-o să-l susțin în asta doar pentru că el suferă și eu sunt mama lui, care e datoare să-l ajute etc.

Suntem părinți, facem orice pentru copii, dar cu limită

Sprijin înseamnă și un sfat rațional și o discuție amplă din care copilul să înțeleagă că nu i se cuvine totul, nici mingea și nici viața unui om.
Dar să zicem că nu ar vrea să-l omoare, ci doar mi-ar spune suferind că nu-i dă mingea. Să-l sprijin înseamnă să-i dau un sfat, să-i dau o minge, să vorbesc cu el, să îl ajut să treacă peste asta, în niciun caz să iau eu frâiele în mâini și să încep să dau cu biciul pe unde și cum pot.

Creșterea copiilor nu e despre asta!

E despre a-i învăța pe copii unde să se oprească, unde nu e terenul lor, despre a-i învăța să și piardă, despre a-i ajuta să facă față frustrărilor, despre a le arăta că acest ”orice” pe care spunem că l-am face pentru ei are o limită. ”Orice”-ul acesta nu e infinit. Chiar dacă îi iubim până la cer, la Lună, la Soare, la stele, cât tot Universul și de un infinit de ori în jurul lui, se oprește acolo unde dă de Universul altcuiva. Nu putem face orice dincolo de oameni. Nu putem face oamenii să sufere doar pentru că noi ne iubim copiii și ne simțim datori să luptăm pentru absolut tot ce și-ar dori ei.
Suntem datori doar să-i ajutăm să devină oameni buni și tot ceea ce facem pentru ei ar trebui să facem cu gândul la ceea ce vor înțelege ei din faptele noastre. Suntem datori să ne purtăm așa cum ne-am dori ca ei să se poarte atunci când vor fi adulți. Dar pentru asta este nevoie să învățăm noi, în primul rând, să fim adulți.
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație