Ep. 335: Dau preadolescență pe muci și febră!

jurnal
Știți? Când am născut, eram așa speriată de ce avea să urmeze! Și să nu credeți că mintea mea purta frica mulți ani în față. Nu! Mie mi-era frică de prima parte, de bebelușie. Dar nu știți ce frică! O frică de-aia soră cu moartea, de mă paraliza. Nu pot să vă spun. La prima răceală, văleu, ce tragedie a fost! Dezastru! Daună totală mi-a dat!
Aș fi dat orice să se termine cât mai repede stadiul de bebeluș plângăcios nevorbitor, de scutece, supt, diversificare și toate cele.

Abia așteptam să crească! Jur! Nimic nu-mi doream mai mult decât asta!

Numai când eram mică și-mi doream să cresc rapid mare am mai avut asemenea trăiri și arzătoare dorințe. Așa am fost și cu copilul meu. Să crească, domle, mai repede! Să mă văd scăpată!
Așa m-am bucurat când a început să meargă. Așa m-am bucurat când a început grădinița. Așa m-am bucurat când e început să se îmbrace singur, să se încalțe singur, ba chiar să se descurce și să-și pună ceva de mâncare dacă îi e foame. Așa m-am bucurat când s-a dus la școală. Așa m-am bucurat când a început să vină singur de la școală. Aveam impresia că fericirea mea în viață e pe cale să înceapă.

Copilul e mare, am trecut de ce era mai greu, veață și acordeoane în continuare!

Dar ce să vezi? Karma, zenul și feng-shui-ul, Dumnezeu, destinul și viața îmi râseră în nas! Dar știți cum? Așa cu hăhăieli din alea la Gigi Becali.
Păi, să vă zic. Am ajuns la școală unde colegi, prieteni, secrete, discuții, iubiri, conflicte, certuri, bătăi, înjurături, jigniri, bullying, victime și agresori cu schimbul. Nu vreți să știți! Nu vreți să știți cât de dificilă e viața socială de la școală și ce probleme au maimuțoii ăștia mici. Că el i-a zis un secret unei prietene și ea a spus mai departe, că au râs toți copiii de el, că i-au zis că e mic, prost și de rasă inferioară, dar și el le-a zis altora chestii de genul ăsta. Că l-a bătut un coleg, dar și el a bătut un coleg, nu i-a dat tare, dar i-a dat, pentru că îi luase ochelarii și nu voia să-i mai dea și i-a dat una peste cap, dar și el a fost împins la fotbal și trântit pe jos pentru că nu știe să joace bine și pentru că se uită la Micii Ponei care sunt desene de fetiță.

Știți cum e?

Știți cum e să asculți toate astea și, efectiv, să-ți vină să te iei cu mâinile de cap? Fiecare zi e atât de bogată în evenimente și apar mereu noutăți că, vă zic, în afară de a mă lua cu mâinile de cap, nu prea mai știu ce să fac mai multe.
Azi dimineață, în timp ce-i pregăteam micul dejun și mă întrebam oare ce o să mai apară azi, mi-am dat seama… Aș da orice în momentul ăsta ca singura mea problemă să fie un bebeluș cu muci și febră!
Citiți și ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”, cartea scrisă de noi doi în vremurile în care totul părea roz și frumos :). Aceasta este disponibilă AICI.
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație