Școala Altfel care te marchează

Mama lui Victor
jurnal
S-a încheiat o săptămână de școală care a fost altfel pentru copil și grea pentru mine. Grea pentru că programul meu a fost dat peste cap și dacă ar fi fost nevoie să stau legată de un birou, la un program normal de lucru, săptămâna asta ar fi trebuit să-mi iau concediu. Au început la 9 și au terminat la 12 fără puțin.

Dar chestia asta a fost bună pentru copil

A dormit mai mult, a stat mai mult pe afară, a avut timp de mai multe. Cum am reușit eu să și lucrez, să și stau după el, acum nu mai contează.
Dar ce voiam să vă povestesc nu e despre asta, ci despre ora în care au făcut cunoștință direct cu dizabilitatea. Ora la care ei au întâlnit-o pe Olga, o fetiță de 10 ani care nu vorbește și care ”e mai mică decât noi și are ani mai mulți” și pe Alex Tache care e în scaun rulant. Confortabil scaun, știu asta pentru că el a spus când l-au întrebat copiii.

Cum a fost?

Am să vă povestesc cum am văzut eu totul, pentru că eu am stat undeva mică, mică, mică (atât cât m-am putut face eu la tonajul meu), în spatele clasei.
Am realizat că informațiile valoroase despre dizabilitate le poți afla prin întrebările puse de copii. Și cu astea ar trebui să rămânem și să le ducem mai departe. Spre exemplu, că dizabilitatea ”nu se ia”! Copiii au întrebat dacă dizabilitate e contagioasă. ”Nu e contagioasă” este ceea ce ar trebui să le spunem mereu.

Când trece?

Nu trece. Nu trece niciodată. Răspunsul acesta, cel puțin pe copilul meu, l-a marcat. Să fii mereu așa? Să nu mai poți să alergi niciodată? Să ai nevoie mereu de cineva care să te ajute? Da, îi povestisem și înainte, dar până nu a vorbit el direct cu cineva, nu prea a înțeles exact cum vine.

Există tratament?

Ei bine, nu. Nu orice pe lumea asta are leac. Nu mergem la nenea doctorul și ne face o injecție ca să ne facem bine. Nu e așa!

Au pasiuni comune

Olgăi îi place muzica și îi place să danseze. ”Și eu!”, ”Și mie!”, ”Și mie!”, ”Eu merg la dansuri!” au sărit ei de prin clasă. Deci da, chiar dacă nu poate vorbi, Olga trăiește și ea bucuria dansului și muzicii la fel ca și ei. Și nu numai! Olga pictează, așa cum pictează și ei la AVAP.
Alex nu mai aleargă și nu mai joacă fotbal, dar Alex are 26 de ani, are un job, are mașină pe care o conduce el, și se plimbă numai pe roți (fie că sunt ale scaunului, fie că sunt ale mașinii sau triciclului),
Au înțeles, de data asta, și de ce sunt rampele de la magazine, instituții etc (acolo unde sunt, că nu sunt la toate). Nu sunt pentru trick-urile lor cu rolele sau cu skate-urile. Sunt pentru oameni ca Alex.
Au înțeles și de ce e greu pentru cei cu dizabilități într-un oraș ca Bucureștiul: că nu sunt rampe, că nu prea pot folosi transportul în comun (nu toate mijloacele de transport în comun au rampă), nu pot merge oriunde.
Cu Olga s-au apropiat la final, și-au făcut ”pa-pa”, și-au zâmbit și au invitat-o la joacă. Și doamna învățătoare a invitat-o să mai vină: la muzică, la desen sau când ies pe afară.
Concluzia aceste ore e că ar fi nevoie de mai multe, că numai așa vom cunoaște corect dizabilitatea și oamenii care trăiesc cu ea. Dacă aș avea o baghetă magică, acum aș ridica din ea, așa da de două ori și aș introduce în programa școlară astfel de ore de socializare, să le zicem. Ar fi utile de ambele părți. Dar eu nu am baghetă magică… și sunt departe de a fi zâna care visez să fiu…
Țin să mulțumesc și aici Asociației Supereroi printre Noi, Ruxandrei Mateescu, Olgăi și lui Alex Tache!
Am văzut că s-a mai întâmplat o astfel de întâlnire într-o școală din București, lucru care mă bucură nespus. În rest, despre Săptămâna Altfel, nu pot decât să spun că, pe alocuri, s-a înțeles greșit conceptul. Altfel, profesorul trăsnit care vine să le facă experimentul cu bicarbonat, le pune  muzică, le face două glume puerile și taxează cu 18 lei de copil, n-ar avea ce să caute în programul acestei săptămâni, să-mi fie cu iertare.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa