Episodul 57: Torturile aniversare, adevărate torturi pentru mame

A fost ziua lui Victor. A picat într-o joi, zi de grădiniță. Planificasem să-i facem o petrecere, dar în weekend, să fie toată lumea liberă, să vină mulți copii, dar n-am avut cum să lăsăm chiar ziua în care era ziua lui să treacă așa… nemarcată.

Și i-am propus:

– Uite, Victor, mâine e ziua ta! Petrecerea o facem sâmbătă, dar mâine o să facem ce vrei tu!

– Ce vleau io, ce vleau io?

– Da!

– Ulaaaa. Vleau să nu melgem la glădiniță și să facem ce vleau io!

Zis și făcut, am adormit amândoi cu gândul la asta. A doua zi, eu m-am trezit cu noaptea în cap și am trântit repede un tort cu mere, cu niște dulceață de vișine pe deasupra. L-am trezit cu tort. S-a bucurat, a și mâncat tort la prima oră… pentru că așa a vrut el. Apoi am făcut schimb de roluri, eu am fost Victor și eu am fost mami (tot pentru că așa a vrut el). A fost drăguț, am mai învățat câte ceva, am mai schimbat câte ceva la mine după experiența asta.

Și a venit petrecerea. El a cerut un tort mare, în formă de avion. Să vină toți copiii și să vadă avionul lui. Cofetăria n-a putut să-l facă în formă de avion așa cum a vrut el, dar mi-au promis că va avea un avion de marțipan pe el. Așa a și fost. Drăguțel tortul, drăguțel și avionul. Când l-a văzut prima oară, Victor a fost foarte încântat de el. Se mai ducea, apoi, din când în când, chiar în timpul petrecerii să se uite la el. Deschidea ușa de la frigider, se uita câteva zeci de secunde, apoi o închidea și o tăia înapoi la joacă.

A venit și timpul tortului. I-am montat eu 4 lumânări pe el, le-am aprins, am ieșit cu el în brațe și am început să-i cântăm ”La Mulți Ani!” tot poporul prezent. Victor se uita, pe rând, la toți cu o fățucă pe care era prima oară când i-o vedeam. Nici nu știu cum s-o descriu… un pic de uimire, un pic de mândrie, un pic de fericire. Cred că din toate câte puțin, dar bine.

Am terminat de cântat și m-am apucat să tai tortul. Ăla a fost momentul în care s-a terminat petrecerea. Toți copiii au început să plângă: unii ar fi vrut tot avionul, altii, mai drăguți, măcar o bucată. Victor l-ar fi vrut pe tot, pentru că el a cerut avion, pentru că era tortul lui.

– Le dau tolt, dal avionu e al meu!

Îl înțelegeam pe Victor, la fel de bine cum îi înțelegeam și pe ceilalți. Am încercat un pic să mă rog de el să le dea și celorlalți numai să guste din avion. Dar ceilalți n-ar fi vrut numai să guste, ar fi vrut o bucată, o aripă, o rotiță, ceva, orice. De fapt, ei nu-și doreau să-l mănânce, ci să se joace cu el.

Cum n-am știut între ce și ce să mă împart, cum să fac să fie toți mulțumiți și, mai ales, copilul meu…

Am sfârșit prin a urî toată evoluția asta culinară care ne-a dat posibilitatea să facem torturi în formă de absolut orice.

Unde-s, domle, torturile de altă dată?

Pentru mine, mai nou, torturi sau torturi e tot una. Am început să mă simt torturată de torturi!

Acum, zău așa, voi ce faceți în situații de genul ăsta?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație