Eu am urât înghețata toată copilăria mea. Am început s-o urăsc într-un concediu la mare – în holul hotelului se vindea înghețată la cornet. Alor mei le plăcea, li se părea divină, nu mai mâncaseră până atunci o înghețată atât de bună. Mie mi se părea cel puțin oribilă. Era dulce, în mod cert, dar am impresia că avea un conținut ridicat de ipsos sau ceva de genul ăsta. Îmi rămânea ceva ca un praf pe cerul gurii și nu era făină, pentru că de la făină nu mi-ar fi fost rău. Aveam niște crampe după fiecare înghețată de-mi trosneau dinții. O mâncam cu cea mai mare silă.
După câteva zile, vacanța aia s-a transformat în coșmar. După fiecare masă, devenise o regulă ca ai mei să ne ia înghețată mie și fratelui meu. Ei nu aveau, de regulă, astfel de inițiative, dar fiind vacanță, se gândiseră să fie mai buni. Apreciam asta, dar eu nu mi-aș fi dorit înghețată. Preferam de o mie de ori gogoșile și porumbul fiert de pe plajă, dar asta nu prea primeam pe motiv că „avem și acasă”. Înghețată oribilă nu aveam acasă, așa că trebuia să băgăm tare.
Mi-era teamă să le zic că nu vreau, pentru că după asta nu mai primeam nimic, pe principiul „nu-ți place ce-ți dăm, altceva nu mai primești”. Am tot căutat să fiu pedepsită și să nu mi se mai ia înghețată. Am început prin a face foamea. Nu mai mâncam și mai și făceam ca toate minunile la masă. După o zi cu iureș în restaurant, mama a țipat la mine: „Azi nu mai primești înghețată!”
Uraaaa! M-am ușurat, m-am liniștit în secunda aia. Îmi venea să țopăi de bucurie că scăpam de hidoșenia aproape comestibilă.
După ce s-a terminat masa, am mers cu toții la înghețată. N-aveam nicio treabă, eu nu primeam. Au cerut 3 înghețate, pentru ei și pentru fratele meu, iar eu am așteptat cuminte lângă ei. Mare greșeală! Trebuia să mă dau un pic cu capul de pământ, s-o scuip pe vânzătoare, trebuia să fac ceva pentru că stând așa, degeaba, li s-a făcut milă de mine și au mai cerut una și pentru mine:
– Ia, mănâncă, și să nu te aud, că nici nu meriți!
Am încercat să scap de ea împingând-o cu limba atât de tare, încât să-mi cadă din cornet. Am primit imediat una peste ceafă că nu sunt atentă și, în loc să mă pedepsească pentru asta, mi-au dat câte o parte de la ei. Bine că nu mi-au luat alta!!!
După vacanța asta, n-am mai vrut să aud de înghețată. Ba chiar nu înțelegeam cum pot mânca oamenii așa ceva.
Am redescoperit-o acum vreo 2 ani și e ceva ce nu mă atrage, dar când o gust, îmi dau seama că e bună. Rămân, totuși, o consumatoare ocazională.
De curând, am descoperit că lui Victor îi place înghețata. E plăcerea lui supremă, iar chestia asta pe mine mă uimește total. Încă nu mi-am rezolvat problemele din copilărie și, dacă atunci nu înțelegeam cum pot mânca oamenii înghețată, acum nu înțeleg cum poate să le placă atât de mult.
La Victor e o plăcere care îl cuprinde cu totul. Când e cu înghețata în mână, eu stau și mă uit la el. N-am văzut un viața mea pe cineva care să savureze un aliment cu atâta poftă!
A devenit deja o regulă ca seara, când intrăm în casă, să mănânce o înghețată. Inițial, mi-a fost un pic teamă de atâta dulce. Am tot încercat să-i fac eu, din fructe pasate la blender, dar nu întotdeauna am timp, așa că am în congelator o caserolă de înghețată din care îi pun mereu într-o ceșcuță.
Și ce dacă are zahăr? Și ce dacă nu e sănătoasă? O să-l las să mănânce toată vara! În fiecare zi! Aia e! Viața dăunează grav sănătății! Nu pot să-i iau copilului plăcerea!
Sunt pregătită să fiu criticată și trasă de mânecă pentru că îi dau copilului să mănânce tot felul de porcării, dar să ridice mâna cine n-a pus în viața lui gura pe băuturi carbogazoase, nu s-a atins de cafele și tutunuri, n-a pus zahăr pe limbă de când se știe și trăiește numai cu lucruri „curate” mie-n sută!
Eu încă nu înțeleg prea bine cum pot oamenii să mănânce înghețată…
