Episodul 62: Iubirea e un fir de păr

La grădiniță, Victor al meu e ca un homeless. Îi știți pe ăia care umblă cu papornițe după ei? Așa e și el. Are ghiozdănelul plin și îl cară după el peste tot. Niciun copil nu intră cu ghiozdanul în sala de clasă, ba unii chiar uită de el imediat cum ajung. Mai puțin Victor, care îl ține cu sfințenie după el. Ce are în el? Dumnezeu cu mila!

Are, în mod sigur, o sticlă cu apă și pijamalele, dar ghiozdanul ăla e plin în toate buzunărașele și în toate colțișoarele lui. Eu nu am voie să umblu în el. Îi fac doar o revizie în weekend, iar operațiunea asta se desfășoară departe de ochii lui. Plasturi, elastice de păr, agrafe de păr sau de birou, șervețele, bonuri de casă, etichete, pixuri, post-it-uri, diferite ambalaje, hârtii și hârtiuțe și cam orice îți trece și nu-ți trece prin cap poți găsi în ghiozdănelul lui.

Iertați-mă că sunt ipocrită. Trebuie să mărturisesc că de la mine le are, eu cu mâna mea i le dau și fix pentru asta o fac: ca să le pună în ghiozdan.

Să vă povestesc…

Victor a avut mult timp o problemă cu anxietatea de separare. Mergea spre grădiniță cu cel mai mare elan, alerga, îmi spunea cum se va distra el cu prietenii lui acolo, dar când ajungeam, se lipea de mine ca o ventuză de nu mai putea fi dat la o parte. Urma o oră de îmbrățișări și asigurări că voi veni repede.

Așa am ajuns la un ghiozdan plin. Într-o zi, am avut ideea să-i las ceva care să-i amintească de mine și care să fie cu el tot timpul la grădiniță. Prima dată, i-am dat brelocul de la chei. În dimineața următoare a cerut din nou ceva. Altceva!

– Dar ai brelocul!

– Belocul îmi amintește deja de tine, vleau ceva și pentu azi.

Așa am ajuns să mă preocup și de asta înainte de plecare, dimineața. Pierdeam minute bune gândindu-mă ce să iau în geantă ca să-i dau la despărțire. Am tot făcut așa până când mi-am dat seama că pentru el nici nu contează ce e, trebuie doar să fie ceva de mine și am ajuns în punctul în care îi lăsam ce-mi pica-n mână.

I-am lăsat orice până când m-am frustrat. M-am simțit înlocuită. Mă învinovățeam că, în loc să stau eu lângă el, stă un nenorocit de șervețel sau cine știe ce nimeream să-l las în ziua aia.

Dar a venit vacanța și am avut câteva zile în care am stat numai noi doi și ne-am făcut plinul. Ne-am iubit, ne-am jucat, ne-am ținut în brate, ne-am contrazis, am construit, am desenat, am fost la film, ne-am plimbat cu bicicletele și tot așa. Aveam amândoi nevoie de asta nu pentru timpul pe care l-am petrecut separați în timpul anului, ci pentru vacanța care tocmai începea și care se desfășoară, de regulă, la bunici.

(La bunici, e viață adevărată. Se adună, pe timp de vară, patru nepoți în curte și cât e ziua de lungă ei au treabă. Se joacă, inventează, construiesc, se ceartă, se împacă, fac experimente, se bat, se împart în tabere. Viață adevărată, cum ziceam!)

Dar să revin. S-a pregătit de plecare după vreo șase zile. Și-a făcut aproape singur bagajele, și-a luat și câteva jucării și era gata. Când a plecat, a plecat cu taică-su. Eu am coborât doar să-i conduc până în fața porții.

După ce s-a urcat în mașină, Victor a început să urle ca vrea ceva care să-i amintească de mine. Nu aveam absolut nimic, nimic la mine. Ieșisem așa cum eram prin casă. Am căutat prin buzunare, m-am uitat să rup vreo ață de la haine, dar nu era chip. Și atunci mi-a venit ideea salvatoare:

– Vrei să-ți dau un fir de păr?

Mi-am smuls un fir de păr și i l-am dat în mână.

Am aflat că și l-a împachetat într-o hârtie și l-a pus în geanta cu lucrurile lui, dar asta după ce a ajuns. Tot drumul, 120 de km, l-a ținut în mână.

Mi-au dat lacrimile când am auzit.

Iubirea poate să fie și un fir de păr…

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație